Furia sublimă a lui Mihai Eminescu

Pentru D. Murărașu, Mihai Eminescu, publicistul, e biciuitor de rele. Despre publicistul biciuind și revelând, în numele aceluiași Dumnezeu al înțelepciunii, vorbea și Nicolae Iorga. Față de pelagra și intoxicațiunile timpului său ( vezi în poezie imaginea stâlpului de cafenele, comedia minciunii, urâciuneafără cuget, desfrâul în mișcări și în cuvinte, pata putejunii) Eminescu își manifestă furia sublimă, cum consemna George Călinescu. Ilustrăm ideea recitind„icoane vechi și icoane nouă” din publicistica eminesciană în care sunt evocate momente pilduitoare ale istoriei și spiritualității noastre, dar, în același timp, biciuite „formele fără fond”, convenționalismul, răsturnarea ierarhiilor, comploturile, fățărnicia, regresul intelectual, sporirea îngrijorătoare a „scribilor”, plăgi nevindecate, consunând cu imaginea din „Junii corupți”: Cad putredele tronuri în marea de urgie.
Eminscu, publicistul, credea în rolul spiritului public pe care din păcate îl vedea necopt, în stadiul copilăriei, ducând, printre altele, la percepții eronate privind temeliile adevărate ale vieții. În asanarea răului, Eminescu invocă munca, harul celor care punând mâna pe o bucată de piatră îi dau valoare înzecită.Este, însă, repudiată munca de silă, mediocritatea, impostura. D.X se simte „în sat fără câni și umblă cu mânile în șolduri, lasă școala pustie și vine la București ca să-și facă mendrele și să-și deie o importanță pe care natura n-a voit să i-o deie”. D.X face parte din lumeasimțirilor reci și a măștilor râzânde pe care Eminescu o cuprinde în furia sa sublimă, numind-o și a „trântorilor netrebnici” a căror mâini și inteligență nu produc valori „de un ban roșu măcar”. Aceștia poartă infatuarea celor care , „rău sau deloc preparați”, întorși de la studii parizinene, nu mai recunosc legile și datinile pământului românesc, introducând codicele străine, ca și când poporul român a fost în trecut „un popor de vite, fără legi, fără obiceiuri, fără nimic, și trebuia să i s-aducă toate cele de-a gata din cea mai renumită fabrică”.
Clasa trântorilor netrebnici, în comentariul eminescian, face politică, antrenată în înființarea de “posturi și paraposturi”, în timp ce „poporul de jos sărăcește și se stinge din zi în zi de mulțimea greutăților ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ și administrativ care nu se potrivește de loc cu trebuințele lui simple”. Pagina publicistică enumeră,in crescendo, detalii tipologice ale clasei trântorilor netrebnici, cei care nu reprezintă interese generale, decât pe cele ale„stomahului lor propriu”, cuvenindu-li-se întunericul, în schimbul palavrelor și demagogiei. Privind aceste „capete deșerte”, publicistul se întreabă: „Ce caută acești oameni cari pe calea Statului voiesc să câștige avere și onori, pe când Statul nu este nicăiri altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omenești? Ce sunt aceste păpuși cari doresc a trăi fără avere moștenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice, dintre care n-ar putea să împlinească nici pe una în deplină conștiință? Ce caută d.X. profesor de universitate, care nu știe scrie un șir de limbă românească (...) și care cu toate acestea pretinde a fi mare politic și om de stat?”
Furia sublimă a publicistului se revarsă asupra acestora și pentru că umbresc prin goană înverșunată adevăratele valori, oamenii „cu mintea bine așezată”. Furia publicistului devine justițiară: “De aceea, alungați turma acestor netrebnici cari nu muncesc nimic și vor să trăiască ca oamenii cei mai bogați, nu știu nimic și vor să vă învețe copiii...” Alături, sunt numite și alte stări primejdioase, venind din inepție și ignoranță, estomparea ocupațiunilor productive, așezarea muncii în derizoriu, ceea ce-l determină pe Eminescu să condamne și să îndrepte: „Dar muncă nu nimicuri, nu mânare de muști la apă; și adevăr , nu fraze lustruite și negustorie de vorbe.” Și continuă Eminescu împotriva celor care-și viclenesc moșia, o nesocotesc, născând vrajbă și ură: „E păcat și nu e demn,atunci când timpurile sunt foarte serioase, un popor să joace mica comedie a luptelor sale dinlăuntru.” Corespondența cu universul liric poate fi din nou probată: „Prea v-ați arătat arama, sfâșiind acestă țară (...) / Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei” sau„Inima îmi bate, bate și nu tace...”
Valentin Marica

În imagine:
V.Marica, la Blaj, la întâlnirea cu participanți laFestivalul Național “Ocrotiți de Eminescu”.