Freamătul lumii

Volumul „Iarnă de-ale gurii” semnat de Darie Ducan, apărut la Editura Vatra Veche, este în Colecţia „Marea Unire – 100” şi oglindeşte freamătul lumii în care ne aflăm astăzi, unde politicul joacă un rol aparte.
Poet al generaţiei tinere, Darie Ducan a devenit la doar 19 ani membru al Uniunii Scriitorilor din România, a debutat în volum în anul 2003, iar de atunci a scris atât poezie cât şi publicistică şi teatru, conturându-şi un drum al lui.
Versurile din cartea prezentată de noi sunt ca un semnal de alarmă pentru modul în care, pornind de la politicieni, lucrurile au luat o altă întorsătură în ţara noastră, aici unde „Nu i se întâmplă oricui să găsească aur pe străzi, loc de muncă, geniu/ Optimismul unora cântăreşte cât o palmă grea”. Până la urmă poetul ştie că şi cei care au făcut ceva şi cei care n-au făcut nimic vor avea acelaşi sfârşit tragic „Şi cei care au însemnat ceva mor/ Şi cei care n-au însemnat nimic mor/ Ideea e să nu pierdem timpul”. Vorba aceea, nu este totuna să mori în anonimat sau să mori în ovaţii, lăsând în urma ta faptele şi creaţiile.
O poezie în care lebăda se plimbă prin întuneric aşteptând lumina, iar „mielul de Paşte e arhitectura învierii, acupunctura ei”. Scrisă în maniera modei de astăzi, poezia lui Darie Ducan are secvenţele ei individuale, cine şi-ar fi imaginat, la fel ca poetul, că poate ninge nu doar cu fulgi mari de nea ci şi cu „glandele omului”. Dispariţia intelectualilor este des pomenită în această carte, ca un zornăit la infinit, poetul fiind convins că „personajele de hârtie se vor opri înainte de creier puţin”, adică vor dispărea inclusiv poeţii adevăraţi.
În poezia din volumul „Iarna de-ale gurii”, Cel de Sus este privit dintr-o altă ipostază, aceea a prezenţei divinităţii în orice lucru şi în orice spaţiu: „E adevărat că din fructele confiate a plecat Dumnezeu?/ M-a întrebat cineva. Încrederea a fost pusă/ Pulpa s-a dus să înoate în cer/ Zeama s-a scurs în pământul crăpat/ Pieliţa a rămas/ Să-l ţină de vorbă pe Petru”.
Ştiindu-şi menirea pe pământ, poetul este convins că nimeni nu se poate atinge de sacralitatea poeziei: „Nu au crezut în poezie, au minimalizat-o, i-au pus râie/ Căprească. Dar au murit ca pugenoţii duium”. Interesant textul „Bancomatele de lapte”, un prozopoem care este, până la urmă, un omagiu adus ţăranilor alungaţi din pieţe „Să nu mai vândă nimic. Căp au sticlele murdare. Că e laptele infectat”., încheiat cu versul bacovian „De la sate la oraş/ Au trimis ţăranii – corbii”.
Din „Lumi tot mai mici/ Mai singure, rufoase”, Darie Ducan aduce spre noi un lucru pe care îl ştiam dar care în zicerea poetului capătă alte conotaţii: „Una viaţă trece/ Duios trecea Anastasia ei de viaţă”. Şansa noastră este, până la urmă, salvarea prin cuvânt, ceea ce face şi tânărul poet, ancorând faptele imediate în anotimpul veşniciei.