Filtrul lui Socrate şi „Cronica de Cotroceni” a d-nei Adriana Săftoiu

După ce s-a exersat în „Vocile puterii”(2007) şi „Jurnal de campanie”(electorală, nu de război) (2009) , ex-consiliera prezidenţială a preşedintelui Traian Băsescu, născută la Dej(1967) trimite publicului volumul amintit în titlu. Singurul merit constatabil al cărţii pare a fi acela de a fi un „lung prilej de vorbe şi de ipoteze”, cum se exprima Topârceanu şi mai ales de încăierare politică între cei zişi băsişti şi antibăsişti. În orice caz, nici eu şi nici domniile voastre probabil nu v-aţi angaja la casă un valet care apoi să vă prezinte după interesele lui.
Dacă avem dreptul de a refuza a fi fotografiaţi sau filmaţi în momente care ating demnitatea proprie, incriminant este şi „dreptul” pe care unii şi-l arogă de a leza imaginea publică a cuiva, indiferent cum o fi având-o acela, dacă nu avem probe de neclintit. Nu suntem nemţi din păcate, care în primul aliniat constituţional spun că „datoria intangibilă a statului este de a apăra demnitatea persoanei”. „Aici e Balcanii”- cu bălăcăreala, dezacordurile şi tot tacâmul.
Câtă vreme fostul Preşedinte era în funcţie, se vede că autoarei i-a lipsit „curajul” pixului, iar când leul nu mai e rege, dânsa încropeşte dezvăluiri pe care le-ar dori compromiţătoare. Drept este că nu reuşeşte să-şi atingă obiectivul, nicidecum nobil. Nu cu boabe de fasole (adică picanterii şi can-can) poate fi distrusă o persoană, oricâtă perseverenţă, voinţă şi dorinţă afişăm, rămânând în sfera „pişcăturilor de ţânţar literare”.
Să nu uităm că autoarea de azi, numită de Traian Băsescu la Cotroceni consilieră şi purtătoare de cuvânt a Administraţiei prezidenţiale în 2004, doamna Săftoiu, a intentat plâmgere penală împotriva lui Theodor Atanasiu, pe atunci ministrul Apărării, pe motiv că acesta ar fi investigat la secret comportamentul domniei sale, provocând demiterea acestuia. Şi iat-o astăzi practicând acelaşi păcat al intruziunii într-o formă amplificată exponenţial. „Dreptul de a judeca pe alţii îl avem, doar dacă nu suntem şi noi în acelaşi păcat”- spune Sf. Ioan Hrisostomul (Omilii la Ev după Matei).
Specia confesiunilor domnei Săftoiu aparţine acelei literaturi de observaţii făcute prin gaura cheii, a „trasului cu urechea” sau ca martor în casa prezidenţială, având un scop evident vindicativ, rezultantă a frustrărilor sentimental-politice. Cititorul obişnuit de azi, a cărui calitate culturală este nivelată de televiziuni-slugi va concluziona simplificând, că o doamnă cu coarne mai puternice decît ale autoarei, i-a luat locul ce i se cuvenea şi astfel îşi revarsă năduful într-o formă literară. Adesea, autoarea nu realizează că intenţia defăimătoare nu se conformează cu realitatea, deşi scăderile fostului locatar de la Cotroceni nu ne sunt deloc străine.
Episodul cu Berlusconi la Cotroceni (care-i ceruse lui Năstase la Roma să-i trimită „o româncuţă”) ilustrează mai curând pe ageamiul premier italian gagicar, pururi gata să i se aprindă călcâiele şi căruia Băsu i-a arătat „păpuşa” prezidenţială. Oho, pe câţi bărbaţi i-au „halit” femeile, de la Olofern, Samson, Sulla, Cuza al nostru şi până azi!
Demn de o cauză mai bună şi efortul doamnei autoare de a proba că Traian Băsescu nu a condamnat cu toată inima comunismul, că a mai tăiat din exagerările redacţionale ale lui Tismămeanu, că i-a fost inima îndoită la citirea „docomentului” în Parlament. Adică nu a fost destul de ipocrit precum unii din elitele noastre care în ţară se arătau slugi ale regimului, profitând de funcţii şi bani, iar în Occident şi azi se dau mari disidenţi. Căpitan al unei mari nave, apoi Director în Administraţia portuară, „în posesia unui milion de lei în 1989”, după propria mărturisire a fostului preşedinte, era şi firesc să nu fie atât de „iudă” încât să facă zisa condamnare după chipul făţarnicilor năpârliţi după decembrie ’89.
Aflăm marele nimica după care fostul prezident nu era un iubitor al „elitelor, cărţilor, filmului,, culturii”, socotindu-i pe intelectuali „drăguţi, dar ineficienţi”: Le-o mai fi ţinut la suflet în şcoală, ca şi alţi crini, tăriceni, vangheli şi alţii binecunoscuţi, ce „împodobesc” viaţa politică de azi, dar ce conducători am putea număra în istoria lumii ca iubitori sinceri de artă, afară de câţiva italieni? Doar interese. Pe intelectuali nimeni nu i-a iubit vreodată. Multe ar fi de spus, dar...nădăjduim în spiritul critic şi bunul simţ al cititorilor
Închizând ultimele pagini, te întrebi cam năuc: ce a vrut ca finalitate autoarea tomului ”Cronică de Cotroceni”? Să ducă societatea înainte, ajutând la naşterea unei lumi mai bune? Să ofere un model uman sau măcar să se constituie însăşi ca model? Să instruiască? Să ne ridice din marasmul în care ne zbatem noi şi societatea? Să fie o probă de recunoştinţă pentru cel în slujba căruia a trăit ani mulţi? Delicateţe, discreţie, gingăşie? Regretabil, dar nimic din toate acestea. Nimic nobil, înalt, azur, iubitor.
La Socrate, cel care umbla precum Caragiale, cu o laie de indivizi-discipoli după el, s-a prezentat un ins care i-a şoptit grăbit că vrea să-i spună o „ştire –bombă” despre cineva. Filosoful l-a pus iute în faţa unui test:
„ - Eşti sigur că ceea ce spui e adevărat?
- Păi să vezi... nu-s chiar sigur...am auzit şi eu.
- E ceva de bine sau de rău?
- Păi nu, nu-i de bine, ba chiar...
- Dar e ceva util, de folos, important?
- Nu, nu e ceva de folos, e aşa...
-Atunci, dacă nu-i nici sigur că e adevărat, nici de bine şi nici folositor, n-are rost să te trudeşti, vezi-ţi de drumul tău!”
„Cronică de Cotroceni” (titlu discutabil ca formulare, după modelul sintagmatic:”ţigan de Bucureşti”)a dnei. Adriana Săftoiu nu reuşeşte să treacă proba socratică. Ea aduce un pic de „hrană” celor care se hrănesc din ură, antibăsism şi vindicaţiuni fără alinare, dar atât.