Fata morgana

Mai trăim încă reverberaţii ale zilelor pascale, cu inevitabil dorita urare către semenii noştri „Sărbători fericite !”
Graţie bunăvoinţei unui coleg, mi-au parvenit câteva texte ce aparţin unor elevi de clasa a XII-a, pe tema fericirii. Opiniile sunt unele timide, altele ingenue, altele de un discernământ matur.
Mă abţin să le comentez prea mult, ci, dimpotrivă, culeg opinii, care, volens nolens, converg spre viziuni apropiate sau nesemnificativ divergente.
Ei încearcă să definească noţiunea de fericire, dar, în realitate, fac apel la componentele ei temporale, spaţiale, morale, fac ierarhizări ale acestora, remarcă efecte, repercusiuni ale fericirii, intensitatea ei, sursele care o provoacă, forme de manifestare. Câţiva o proiectează în viitor, căci prezentul o refuză.
Iată: Fericirea
e un tumult de idei, sentimente, aspiraţii, ce tind „fie spre divinitate, fie spre bunăstarea trupului” (mărturisesc că pentru frumuseţea acestei sintagme sunt... invidios).
„Dar oare – se întreabă tânăra – fericirea adevărată o întâlnim pe pământ ?”
Nu e determinată de verbul „a avea”, ci de verbele „a fi” şi „a dărui”.
Fericirea e o stare efemeră, o mulţumire, o satisfacţie datorată unei veşti mult dorite sau unui succes profesional.
” Câţi oameni, atâtea fericiri”.
” E un mozaic absolut, imposibil de atins”.
„ E de găsit în măsura lucrurilor, în cumpătare şi generozitate (...) Ca să ajungi la fericire, trebuie să îţi păzeşti inima de ură, iar mintea de îngrijorări.” Şi totuşi „a căuta fericirea e cea mai mare sursă de nefericire”.
„E o stare care te plonjează în uitare. E starea care te urcă în al nouălea cer”. Se invocă finalul obişnuit al basmelor româneşti; „ Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe”. Apoi, întrebarea: „Să fi trăit în uitare cei doi ?”
„Fericirea e proprie fiecărui individ; paradoxal, e ca marea, aceeaşi, dar mereu altfel.
E invocat Slavici („Moara cu noroc”): „Nu banii, ci liniştea colibei tale te face fericit..” Fericirea e „curăţenie, dragoste, pace, care sunt daruri de la Dumnezeu”.
Într-un recent interviu, scriitoarea Ileana Vulpescu (apropo de faimosul roman „Arta conversaţiei”) afirma cu francheţe: „Cred că fericirea e un cuvânt de dicţionar. Sunt momente de mulţumire, e o desprindere de tine, de ceilalţi, dar, ca stare permanentă, aşa ceva nu există”.
Unii dintre tinerii aceştia de 18-19 ani au o undă de gând în spiritul opiniei scriitoarei, alţii o neagă sau o vor accepta la o altă vârstă; unii o repudiază deja ori, pe traseul vieţii, alţii se vor cantona în legănarea acestui miraj, care, poate, e...fericirea.