Eugenia Zegrean: Furtuna

Nici n-apucaseră să se instaleze ca lumea la cabană –în graba mare n-avuseseră o clipă măcar să se încânte de lumina cerului în amurg, de sclipirile metalice ale lacului, de verdele întunecat al muntelui din depărtare, aşezat ca o barieră între lac şi cer, de mirosul brazilor- că se şi treziră cu el la poartă. Niciunul dintre ei nu-l văzuse venind, nici măcar câinele-lup, atât de vigilent de obicei, nu dăduse niciun semn, iar acum şedea lângă poartă privindu-l ca şi cum l-ar cunoaşte şi ar aştepta ca el să intre şi să-şi ia locul cuvenit între ceilalţi: doi bărbaţi, două femei şi doi băieţi; străinul ar fi al şaptelea, „omul de legătură”, dacă nu se pune la socoteală şi câinele…
De unde venise? Îmbrăcat în straie cenuşii, de statură mijlocie, părea mai degrabă scund şi robust; faţa-i era roşiatică, iar barba albă atingea gulerul cămăşii. În spate avea o raniţă mare şi mâna dreaptă i se sprijinea pe un toiag solid de lemn de alun. Nu ştiau prea bine dacă lumina aproape nefirească a ochilor i-a impresionat mai mult sau pălăria mare de pai care-i înconjura capul până la umeri, ca un nimb. Ciudat e că îl văzură toţi deodată, când au ieşit după ultimele bagaje din dreptul scărilor. Liniştea aşternută brusc –parcă nici brazii nu mai foşneau- i-a surprins pe toţi cu feţele împietrite şi cu ochii măriţi de uimire; fiecare dintre ei părea o statuie vie, un mim încremenit într-o poziţie aproape imposibilă, cu gesturile frânte către străin. Cum nu spunea nimeni nimic, zâmbetul abia ghicit şi privirea lui luminoasă erau, deocamdată, singurele căi de comunicare; dar acestea nu erau de ajuns, căci pe chipurile tuturor se afla întipărită aceeaşi întrebare: cine este acest om care nu pare a fi din părţile locului? (Ea îşi aminti că în urmă cu câteva zile, când venise cu primul transport de provizii, o bătrână care avea casa peste drum, mai sus pe munte, îi spuse că umblă prin sate un bărbat străin care le vorbeşte oamenilor despre lucruri nefireşti, ceva despre semnele de pe cer, ploi şi furtuni şi despre zilele de pe urmă. Unii oameni îl considerau un înţelept, alţii un nebun, dar şi unii şi alţii încercau un sentiment de teamă ştiindu-l prin preajmă şi răsuflau uşuraţi când îl vedeau trecut de hotarele satului lor. Nu se ştie să fi făcut vreun rău, poliţia nu avea niciun motiv să-l ia la întrebări, dar învăţaţii satelor, mai ales preoţii, îl considerau un prevestitor al Apocalipsei şi l-au poreclit „Omul cu vremurile”.)
Acesta să fie oare omul care a tulburat atât de mult viaţa satelor, încât până şi la televizor se vorbea despre el?
Primul care-şi reveni din uimire fu proprietarul cabanei, judecătorul Matei. Auzise şi el, desigur, despre străinul misterios, dar zvonurile îl lăsaseră indiferent. Chiar prezenţa lui în carne şi oase nu părea să-l fi tulburat, aşa că rupse vraja tăcerii şi readuse viaţa la normal.
-Bună seara, bade! Ce faci aici pe la noi?
O nouă tăcere, insuportabil de lungă pentru ei. Într-un târziu, străinul se hotărî să răspundă.
-Sara bună! …Ia, dacă nu vi-i cu supărare, caut ceva de mâncare şi un loc de mas.
-Mâncare ţi-om da, dar... și un culcuș se va găsi, deși suntem cam mulţi în căbănuța asta. Pofteşte înăuntru.
Fără niciun semn de tulburare, ignorând neliniştea celorlalţi, Matei deschise portiţa, făcându-i loc să intre.
Cum păşi străinul în curte, se făcu dintr-o dată noapte. Cerul cu stele se apropia tot mai mult de pământ. Printre crengile brazilor se arătă o imensă lună franjurată. Matei intră în casă şi aprinse lumina, urmat de străin care lăsase toiagul afară rezemat de perete; apoi, toţi ceilalţi, chiar şi câinele, păşeau în urma lui ca un alai.

*
Se aşezară la masă: străinul în capul mesei, cei doi bărbaţi de-o parte şi de alta a lui, copiii alături. Femeile despachetau de zor. În curând masa fu încărcată cu bucate. Ca la un semn, toţi păstrară un moment de tăcer când străinul îşi făcu semnul crucii, apoi începu să mănânce cu mişcări lente, de o eleganţă surprinzătoare, un fel de nobleţe rustică. Flămânzi, mai ales copiii, se repeziră asupra mâncării, dar apoi, observând pe furiș gesturile bătrânului, şi-au mai stăpânit pornirile încercând să-l imite. El mânca doar pâine şi brânză, cu privirea aplecată uşor spre masă, dar capul rămânea semeț . Nu scotea nici un cuvânt, ca şi cum ar fi fost singur, cufundat în gândurile lui. Din când în când îşi umezea buzele cu câte o înghiţitură de vin roşu. După un timp, toţi constatară cu uimire că , deşi mâncase din ele, pâinea şi vinul rămăseseră în aceleaşi cantităţi, parcă nimeni nu s-ar fi atins de ele. O înfiorare tainică îi cuprinse pe toţi; se simţeau atraşi într-un ceremonial măreţ, oficiat cu o forță spirituală ce emana din întreaga făptură a oaspetelui. Tot el fu cel ce întrerupse tăcerea, surprinzându-i pe ceilalţi care aşteptau să primească şi alte feluri de mâncare.
-Mulţumesc lui Dumnezeu că ne-am săturat!
Şi, din nou, făcu amplu semnul creştinesc.
Judecătorul, care nu era luat niciodată prin surprindere de nimeni şi de nimic, rosti cu fermitate:
-Acum, bade, fă bine și spune-ne cine eşti, de unde vii şi încotro te duci. Nu cumva dumneata eşti omul acela de care se vorbeşte peste tot, chiar și la televizor?
-Ca să vorbesc despre mine, rosti el răspicat după ce îşi drese vocea, ne-ar trebui o sută de ani. Dar nu cred că aveţi atâta timp, sau, dacă-l aveţi, poate vreţi să-l folosiţi pentru ceva mai important…aşa că mai bine la spun la copiii ăştia o poveste. Ei îndată o să adoarmă frânţi de oboseală, chiar şi doamnele care au robotit atâta ,şi care merită mulţumirile noastre.
-Că bine zici, spuse precipitat celălalt bărbat, profesorul, temându-se parcă să nu piardă momentul de a spune şi el ceva. Îmi aduc aminte că în copilărie venea din când în când la noi o rudă mai îndepărtată; nu ştiu cu ce treburi venea, îmi amintesc numai că noi copiii –eram trei fraţi- ne bucuram tare mult că ne spunea seara poveşti. Ne înghesuiam cum puteam şi-l lăsam pe Unchiul să doarmă în patul cel mai bun. N-o să uit niciodată poveştile de-atunci, parcă şi acum aud vocea Unchiului Grigore. Era un om simplu, dar înţelept. Spunea cum, în război, a mers atât de mult pe jos, încât a ajuns la capătul lumii şi s-a aşezat pe margine şi-şi „bălăbănea picioarele în nimic” uitându-se în jos într-o prăpastie întunecată, fără fund, de unde răzbăteau zgomote de speriat... Şi multe altele mai spunea.
„Povestea” auzită de nenumărate ori nu stârnise interesul celor prezenţi, doar al musafirului. După ce au adunat masa, femeile s-au retras pe canapea şi au început să vorbească încet de-ale lor. Băieţii s-au apucat să-şi pregătească undiţele şi-şi făceau planuri de pescuit. Nu-şi puteau stăpâni bucuria revederii şi izbucneau în râs din nimic, sau se hârjoneau şi chicoteau pe înfundate.
Când străinul a început povestea, s-a aşternut o linişte desăvârşită. Vocea lui gravă avea un ecou profund în cabana de lemn cufundată în noapte, pierdută în
munţi.

„Era odată un sat de oameni sărmani. Acolo ogoarele nu rodeau, vitele nu se înmulţeau, iar apele iazului erau mereu tulburi. Tristeţea îngârbovise trupurile oamenilor; până şi copiii aveau chipuri de bătrâni. Doar pădurea din apropiere şi cerul rareori albastru mai aduceau un licăr de speranţă peste lumea aceea împovărată de nevoi.
Într-o seară sosi în sat un străin. Bătu la uşa unei case –porţi nu existau- şi primi găzduire peste noapte . În zori îi mărturisi gazdei că n-are cum să-i răsplătească bunătatea decât muncind grădina. Omul s-a învoit, că tot nu se aştepta să primească ceva de la acest drumeţ sărac. Cât despre grădină, a dat din umeri a pagubă, ştiind că tot degeaba va fi truda.
Străinul munci o zi întreagă, iar spre înserat a cerut îngăduinţa să mai rămână, ca să nu pornească la drum în toiul nopţii. Din nou, gazda s-a învoit, că doar n-avea nimic de pierdut. A doua zi în zori săteanul rămase stană de piatră de uimire văzându-şi grădina: nu numai înverzită, ci chiar cu roade pârguite cum nu s-au mai pomenit prin părţile locului. Plin de bucurie, omul l-a rugat pe străin să rămână oaspetele său cât timp va pofti. Ca să nu stea degeaba, străinul s-a ocupat de vite: le-a hrănit, le-a adăpat, le-a ţesălat cum ştia el mai bine. În dimineaţa următoare, ce să vezi? Curtea săteanului era plină de animale care plesneau de sănătate.; unele aveau chiar pui. Sătenii au dat buzna să vadă minunea. Toţi îl invidiau pe consăteanul peste care dăduse norocul. Văzând că străinul aduse atâta belşug la casă, l-au rugat să rămână în satul lor. Şi aşa a rămas străinul acolo, nu se ştie cât timp -luni?, ani? Doar un lucru e sigur: toţi sătenii au devenit gospodari de seamă; aveau grădini roditoare, animale sănătoase, case mari şi frumoase şi copii fericiţi.
Ca şi cum asta nu era de ajuns, o nouă bucurie îi aştepta pe săteni: stăpânul ţinutului a trecut pe acolo şi s-a minunat de ce a văzut. A cerut să vorbească cu fruntaşii satului ca să-i răsplătească pentru vrednicia lor. Îndată s-au îmbulzit înaintea lui aproape toţi oamenii din sat şi şi-au primit răsplata.
Dar timpul nu sta în loc. Nu se ştie de unde, într-o dimineaţă a apărut deasupra satului un nor negru imens, încolăcit ca un balaur. Soarele nu se mai vedea, doar o lumină vineţie se infiltra prin nor, semn că era zi. Disperaţi, oamenii nu ştiau ce să facă şi încotro să ceară ajutor. S-au adunat înţelepţii satului, s-au sfătuit săptămâni de-a rândul, au mers apoi la o bătrână vrăjitoare, însă n-au găsit nicio dezlegare de acel blestem. Pământul se pârjolise din nou, puterile rodniciei s-au ferecat, iar oamenii erau speriaţi şi trişti.
Într-un târziu, unul din înţelepţi îşi aduse aminte de străin. L-au găsit într-o colibă de la marginea satului, uitat de toţi. A ascultat spusele lor, apoi a vorbit cu o voce gravă:
-Balaurul de pe cer e trimis de Cel Rău. A venit să-şi primească merticul pentru relele oamenilor. El va dispărea atunci când trupul celui mai vrednic sătean va arde în flăcări care vor lumina cerul. Răul se hrăneşte cu Binele, dar în cele din urmă îşi pierde puterea şi dispare pentru un timp.
Înţelepţii nu şi-au dat seama prea bine ce vrea să spună prin ultimele cuvinte, în schimb au reţinut un lucru: trebuia ars pe rug cel mai vrednic om din sat. Cine să fie acela? Unul din fruntaşii satului, de bună seamă, unul din cei răsplătiţi de stăpânul ţinutului. Chemaţi la sfat, fruntaşii satului au tăgăduit rând pe rând: „Eu nu sunt cel mai bun, pentru că m-am certat cu vecinul meu.” „Eu v-am înşelat la moară.” „Eu am furat laptele de la vitele voastre…” La sfârşitul acestor destăinuiri, tot unul din înţelepţi a avut ideea salvatoare: cel mai neprihănit om e străinul de la marginea satului. El le-a adus oamenilor bunăstarea. N-a cerut nicio răsplată. El n-a făcut rău nimănui. El trebuia mistuit în flăcări pentru a potoli foamea Celui Rău .
Au înălţat un rug în mijlocul satului. L-au urcat pe străin, apoi au aprins rugul. Când flăcările s-au înălţat spre cer, Balaurul se zvârcolea în chinuri, scoţând un şuier înfricoşător; se închircea şi se micşora până când s-a topit cu totul.. Şi atunci sătenii au văzut din nou, după mult timp, soarele. Strigăte de bucurie răzbăteau spre cer, acolo unde se înălţase sufletul străinului de care uitaseră cu desăvârşire. „

Povestea se sfârşise. Băieţii dormeau duşi, întinşi pe fotolii, respirând uşor, într-un somn adânc, odihnitor. Cele două femei adormiseră şi ele pe canapea, ca şi când ar fi stat de vorbă. Până şi câinele moţăia încolăcit lângă prag. Doar bărbaţii stăteau treji, ca ciopliţi în piatră, cu privirile, îndreptate spre alt tărâm. Bătrânul avea o semeţie de parcă întreaga lume s-ar fi sprijinit pe umerii lui. Strălucirea chipului său eclipsa lumina slabă a încăperii. Liniştea profundă le aducea în urechi zvonuri tulburi de pe alte tărâmuri.

(fragment)