EMINESCU PATRIOTUL

Eminescu este o creaţie a “spaţiului mioritic”. Este cel mai pur diamant pe care uriaşele seisme ce-au frământat aceste paşnice plaiuri de la Carpaţi, Dunăre şi Mare l-au produs în peste două milenii de luptă, muncă şi jertfă. Eminescu este un vuiet al codrilor seculari din dulcea Bucovină, un ecou al doinei, un aliaj de dor – cel mai românesc sentiment -, bucurie, jale, dragoste şi ură. Asemenea Luceafărului care apare pe bolta cerească la lăsarea serii pentru a saluta ziua ce moare şi apare în zori să îmbrăţişeze ziua ce se naşte. Eminescu a strălucit fizic o clipă doar… Raportat la uriaşa intensitate a fasciculului de lumină pe care l-a emanat. Şi care îşi măreşte parcă intensitatea şi strălucirea cu trecerea anilor: „Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie: /Era pe când nu s-a zărit, / Azi o vedem, şi nu e…”.

Persistenţa strălucirii sale în conştiinţa celor, care mai gândesc şi simt româneşte, se explică prin faptul că s-a identificat cu cele mai nobile aspiraţii ale neamului românesc. Genialul poet este expresia cea mai aleasă a etnicismului românesc. Apariţia sa meteorică a determinat, pese ani, cea mai mare bucurie neamului nostru de plugari şi păstori însetaţi de frumos, dar obidiţi şi asupriţi secole de-a rândul.

Ziua de 15 ianuarie, când raza sa a strălucit prima dată, ar trebui să fie una din marile sărbători ale românilor, ale oamenilor pătrunşi de cultul faţă valorile naţionale perene. Adevărată este în această privinţă afirmaţia scriitorului Geo Bogza: „15 Ianuarie: data celei mai emoţionante aniversări din viaţa poporului român”. Sau cea a demnului urmaş al Eminescului în meşteşugul scrisului, Tudor Arghezi: „O trinitate: Homer, Goethe, Eminescu”.

Poeziile sale ni-l relevă străbătut de un înalt patriotism. Dar Eminescu a fost şi un patriot militant, în cel mai nobil sens al cuvântului. Publicistica sa, scoasă din nou la lumină, evidenţiază prin el pe unul dintre cei mai de seamă luptători pentru drepturile poporului român, pentru libertate naţională şi dreptate socială. Necruţător cu toţi cei ce urmăreau să estompeze sau să înăbuşe sentimentele de dragoste faţă de patrie, Eminescu şi-a scris articolele cu pana înmuiată în dramele şi tragediile istoriei naţionale. Cu sentimentul că idealurile pentru care lupta erau deopotrivă ale întregii naţiuni române.

Pentru Eminescu ţare este „o gură de rai” – imagine identică cu cea a poetului popular. În acest Paradis originar s-a născut limba, tradiţiile, obiceiurile, istoria şi geniul poporului. Acele elemente de care avea nevoie poetul spre a-şi zămisli creaţia, cum însuşi afirmă: „O adevărată literatură trainică care să ne placă şi nouă şi să fie originală pentru alţii, nu se poate întemeia decât pe graiul viu al poporului nostru propriu, pe tradiţiile, obiceiurile şi istoria lui, pe geniul lui”.

Atât de filosofică şi de şlefuită, opera lui Eminescu îşi trage seva dintr-o realitate istorico-socială concretă: „Artele şi literatura frumoasă – scria poetul – trebuie să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, proprie pe bina cea mare a lumii”.

Spirit luminat de făclia geniului, om al vremii sale, poetul face distincţie între popor şi conducători: „Ce să vă spun ! Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croesc charte şi rezbele, zugrăvesc împărăţii despre care lui nici prin gând nu-i trece, iubesc acest popor, care nu serveşte decât de catalici acelora ce se înalţă la putere – popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le-aşează pe umeri”. Cât de actuală este această zicere eminesciană…

Cuvântul „naţiune” şi „naţionalitate” sunt pentru Eminescu noţiuni sacre: „Naţionalitatea trebuie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte şi respectă adânc, se pronunţă arareori…Iubesc poporul românesc fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale” sau „Nu cu fraze şi cu măguliri, nu cu garde naţionale de florile-mărului se iubeşte şi se creşte naţia adevărată.

Noi o iubim aşa cum este…cum a ajuns prin suferinţele seculare până în zilele noastre. O iubim sans phrase”. În slovele unui basm popular prelucrat de el descifrează Eminescu etnogeneza noastră: „Vulturul Gloriei romane a smuls inima din Roma murindă, dar setos de victorii el se repezi asupra unui gigant Faur, îl rupse în bucăţi, îl omorî, dar lăsă să cadă inima în pământul (Faurului) bourului. Acest pământ era Dacia”.

Eminescu evocă adeseori şi sub diferite forme figurile mari, legendare ale trecutului. Îi place să rătăcească cu sufletul în epocile de măreţie ale istoriei noastre şi se opreşte cu predilecţie la anul 1400. În concepţia sa una dintre cele mai fericite epoci ale istoriei românilor a fost aceea din timpul lui Alexandru cel Bun. În fragmentele de cugetare filosofică prin care îşi începe nuvela „Sărmanul Dionis”, eroul îşi exprimă dorinţa de a trăi în epoca lui Mircea cel Bătrân sau Alexandru cel Bun: „Să trăiesc în vremea lui Mircea cel Mare sau a lui Alexandru cel Bun – este oare absolut imposibil? Un punct matematic se pierde-n nemărginirea dispoziţiunii lui, o clipă de timp în impărţibilitatea sa infinitezimală, care nu încetează în veci. În aceste atome de spaţiu şi timp, cât infinit ! Dac-aş, putè şi eu să mă pierd în infinitatea sufletului meu, pân în acea fază a emanaţiunii lui, care se numeşte epoca lui Alexandru cel Bun, de exemplu…şi cu toate acestea…” Omul, popoarele trăiesc numai în prezent. Un paradox al poporului român este că: avem un trecut glorios, un viitor de aur şi un prezent mizerabil, de când ne ştim…

Chipul lui Ştefan cel Mare este evocat de mai multe ori. Portretul conturat de boierul Arbore este admirabil conturat: „Ştefan vodă domnul sânt/ Fără seamăn pe pământ,/ Alb ca neaua, cald ca vara/ Bun şi blând ca primăvara,/ Suflet tare ca o stâncă/ Ochi afund, privire-adâncă,/ Barbă lungă – fruntea ninsă/ Şi-ntr-un cerc de aur prinsă”. Imaginea e sacră, asemenea celei a Mântuitorului. De fapt Ştefan cel Mare a avut un puternic rol mesianic în epoca sa…

Toate provinciile locuite de români le-a cunoscut nemijlocit şi îşi au locul cuvenit în scrierile sale. Bucovina a cunoscut-o de copil, Transilvania şi Banatul în timpul peregrinărilor cu trupa de teatru. S-au din descinderile pe la şcolile de la Blaj şi Sibiu. Muntenia o cunoaşte în anii maturităţii. Iar pentru Moldova nutreşte statornice sentimente de dragoste.

În romanul „Geniu pustiu” răzbat ecourile revoluţiei transilvane de la 1848, receptate din relatările verbale ale profesorului său de la gimnaziul din Cernăuţi, Aron Pumnul. Sau din „Istoria românilor din Dacia Superioară” a lui Al. Papiu Ilarian: „În 1848, magnaţii maghiari cugetară, încă o dată, cum că prin uniune şi furie vor şterge pe români de pe faţa pământului… Ei credeau că bătrânii şi înfricoşătorii gvarzi ai cetăţii Transilvaniei vor dormi şi acum somnul lor etern… Şi toate le propagau deşerţi, în numele poporului maghiar care, bun şi blând, cum sunt toate popoarele, părea predestinat să trăiască în pace şi-n frăţie cu românii.

Feudalii maghiari, dispreţuind dorinţa de pace a poporului lor, au dispreţuit mişcarea română antiunionistă care fierbea în clocotul cel mare. Adunarea de la duminica Tomii preparatorie fusese. A urmat apoi adunarea cea mare de pe câmpul Libertăţii unde flamura reînvierii sfâşia aerul cu tricolorul său: Virtus Romana Rediviva”. Impresionant de clarvăzătoare, pentru timpul său, atitudinea lui Eminescu faţă de eterna problemă naţională, acutizată în Transilvania anului 1848 şi chiar în prezent, prin aberanta pretenţie a autonomiei teritoriale pe criterii etnice. Ideea reconcilierii dintre români şi maghiari a încolţit şi în geniala minte a Luceafărului, în urmă cu peste un secol.

Eminescu visa o Românie puternică, înfloritoare şi prosperă. Acest lucru dorea să se realizeze însă prin muncă rodnică şi cinstită: „S-o facem mare pe ţărişoara noastră, prin roadele muncii noastre şi prin mărimea vredniciilor noastre. Munca temeinică este singura îndreptăţire pe acest pământ. Nu există nici libertate, nici cultură fără muncă”.

Lecţia de patriotism a lui Eminescu este impresionantă şi explică cu prisosinţă faima de care se bucură opera lui până în zilele noastre. Eminescu şi-a iubit cu ardoare ţara şi poporul. Zadarnic unii superesteţi încearcă să-i veştejească imaginea de Luceafăr…

Ioan Lăpuşneanu

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5