EMINESCU ÎN AMINTIRILE CONTEMPORANILOR SĂI

În fiecare an, la mijloc de ianuarie, ne primenim sufletul cu cea mai aleasă sărbătoare a poeziei româneşti. E sărbătoarea celui dintâi poet care ,, şi-a înmuiat condeiul de-a dreptul în luceafăr’’şi avea să se numească Eminescu.

El, ,, sfântul preacurat’’a fost înzestrat cu atâta har poetic, încât a putut cuprinde în gândirea sa frământările unui univers întreg. ,,Dumnezeul geniului l-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar’’ şi l-a ridicat pe cerul veşniciei noastre.

Dacă tinerii de astăzi îi cunosc viaţa şi opera într-o mică măsură sau chiar deloc, pentru generaţiile care l-au studiat îndeaproape, Eminescu este şi va rămâne poetul nostru naţional. El i-a impresionat şi pe contemporanii săi, nu numai prin arta sa poetică, ci şi prin înfăţişarea şi comportamentul său. Cei care l-au cunoscut, ne-au lăsat numeroase mărturii care pot contura portretul fizic şi moral al poetului.

Una dintre trăsăturile care impresiona pe cei care îl vedeau pentru prima oară,, era frumuseţea chipului său, frumuseţe ieşită din comun, care prin înălţimea frunţii şi privirea ochilor, întruchipa, în mod splendid, farmecul poetului de geniu’’.

,, Îl am şi acum înaintea ochilor, îşi aminteşte Nicolae Gane. Ce frunte încărcată de gânduri ! Ce privire măreaţă şi visătoare, izvorâtă din cea mai nobilă inimă omenească ! Ai fi zis că plutea într-o atmosferă suprapământească’’.

Alexandru Vlahuţă a avut ocazia să-l cunoască în anul 1879, când îl aseamănă cu,, un zeu tânăr, frumos şi blând, cu părul negru , ondulat, de sub care se dezvelea o frunte mare cu ochii duşi, osteniţi de gânduri’’. Aceeaşi privire îl încântă şi pe Nicolae Petraşcu, care ne spune că ochii poetului erau,, umbriţi şi adânci, pe care arareori ţi-i dat să-i priveşti, căci vorbea cu ei mai mult plecaţi în jos ; în clipa în care trecea pe dinainte, surprindeai în ei pâlpâitul unei luminin incandescente, ca un scăpărat al focului tainic ce-i ardea sufletul’’.

Anghel Dumitrescu îl numeşte ,, poetul cu cap de Apollo’’. Această afirmaţie este confirmată şi de fotografia din anii tinereţii, executată în 1869. Privirea ochilor lui Eminescu era melancolică, după cum melancolic îi era şi zâmbetul.

Tot dim mărturiile celor care l-au cunoscut, ori l-au auzit vorbind, citind sau cântând, rezultă că avea o voce muzicală.,,Avea un glas profund muzical, îşi amintea Vlahuţă în 1889, umbrit într-o surdină dulce , misterioasă, care dădea cuvintelor o vibraţie particulară, ca şi când venea de departe, dintr-o lume necunoscută’’.

Iacob Negruzzi ne spune că Eminescu petrecea zilnic, ceasuri întregi, în casa bătrânului Micle, unde ,,îşi declama poeziile cu acea cadenţă plângătoare care făcea farmecul poeziei sale’. Junimiştii i-au apreciat această artă, fapt pentru care, prietenul său apropiat, Ioan Slavici consemnează în ,,Amintiri’’ că era o adevărată sărbătoare când citea el vreuna din scrierile sale.

Glasul lui Eminescu avea un ton deosebit,, un ton dulce, molatec, ce ţi se lipea de inimă’’, relatează Teodor Stefaneli. Încântată de glasul poetului rămâne şi Ilinca Vîrtic, care a fost martora lui Eminescu şi Creangă în bojdeuca din Ţicău, unde l-a auzit cântând : cânta frumos cântece populare şi avea un glas de-ţi dădeai şi cămaşa să-l asculţi’’.

Eminescu era pe deplin conştient că are asemenea aptitudini. Cândva îi mărturisea Veronicăi Micle,, acel blond noroc al unui vis deşert : regret amarnic că n-am învăţat muzica, căci în copilărie, mama avea un glas fermecător, întrecându-se cu tata, care cânta ca un adevărat artist din flaut, descoperise în mine şi o ureche remarcabilă de muzician’’.

La întâlnirile cu prietenii, când se hotăra să cânte, avea câteva cântece pe care le prefera : ,, Eu sunt Barbu Lăutaru’’, ,,Dragi boieri din lumea nouă’’, ,,Eu mă duc, mă prăpădesc’’ ,,Frunză verde de piper’ şi,, Mai turnaţi-mi în pahare’’. Eminescu era un bun cunoscător şi iubitor al muzicii culte, apropiere pe care a realizat-o, mai ales în perioada vieneză. Aprecierea că este un muzician al poeziei şi un poet al muzicii se dovedeşte pe deplin îndreptăţită..

Ca om, Eminescu impresiona prin frumuseţe şi comportament. Nu avea niciun fel de deficienţe fizice. Era ca vremea, spune un alt contemporan al său :,, când senin, când înnourat. Câteodată senin şi mulţumit, umbla povestind şi fredonând voios, parcă toată lumea era a lui, iar când era înnourat şi tăcut, tăcerea prevestea furtună. Adesea se dovedea prietenos, mai ales cu cei care ştiau să se apropie de sufletul lui. A rămas celebră prietenia sa cu Ion Creangă, cu Ioan Slavici, dar mai ales cu ardelenii Ion Neamţu, Ion Ciocan şi nu în ultimul rând cu cea care a fost pentru el iubirea eternă, năsăudeanca, Veronica Micle.

Acum , în miez de ianuarie, să-i aşezăm pe umeri, cu mâinile închipuirii, o mantie albă şi vom avea înaintea ochilor imaginea celui care pe drept cuvânt a fost numit,, Luceafărul poeziei româneşti’’.