Elena M. Cîmpan: Sensibilitatea în formă pură

Nostalgia să capete firul de legătură din ieri spre azi sau mâine ar putea fi motivul clar şi până subînţeles pentru care se mai poartă aripi de aducere-aminte. Iar prezentul să fie acela care să ne dea după un nou început, încrederea în noi – tot mai noi. Este chiar explicit: „cum am putea oare uita/ întâlnirile noastre/ când aduceam fiecare cu noi/ câte o noapte albă/ şi-o aşezam la genunchii/ visului tandru din zori/ cum am putea oare uita/ întâlnirile noastre/ cu o blană de iepure speriat/ şi amintiri/ dintr-o tabără de arheologie/ am putea oare?!...” (Despre întâlniri).
Intuitivă impregnare de forţă dar şi diafană disoluţie în numele tandreţii, asta ar cam fi imaginea de ansamblu. Implicarea în material se face prin categoric prisma spirituală şi ajunge până la eufemism subtil, pe moment, dar cu siguranţă evoluat în parcurs…
Este fantastică de-a dreptul intraopţiunea altfel blând spus infrastructura care efectiv detonează emoţional o epocală idee cândva crezut-a fi pierdută… „dacă tot a început să ningă/ ne vom întoarce la/ copilărie/ şi/ fulg după fulg vom înălţa o cetate/şi/ vom fi/ om de zăpadă/ şi/ femeie de zăpadă/ într-o eră de zăpadă/ de după era noastră…” (Era de zăpadă).
Este un edificiu deopotrivă cu un artificiu al minţii care se desprinde de latura fizică în timp ce însăşi fizica începe după care apoi se încăpăţânează să mijească ochii, să gângureacă, să plângă, să cheme, să scheune…
Identificare a firii precum şi a substanţei, reinventare de sine ca de altfel a totului, să zic rămânere înainte decât rămânere în urmă. Imagistica puternică împreunată cu idiomatica deopotrivă fac înspre acolo încât rolul cel ştiut al metaforei să dispară din lipsă de sens, eventual putând fi înlocuit de fenomenul epic… „m-ai făcut cupă de argint/ din care să bei apă vie/ m-ai făcut zid cu loc de ferestre/ unde să stai când vremea apasă la tâmple/ m-ai făcut turn cu ceas/ în care bate o inimă singură/ m-ai făcut semn de civilizaţie dacă/ şi m-ai aşezat în muzeul tău de-acasă/ m-ai făcut mormânt descoperit/ într-un sat transilvan/ m-ai făcut amforă ce-ţi aşteaptă ochii/ în fiecare dimineaţă…” (Homo Faber).
Nu ar fi nimic mai frumos decât să te redefineşti prin prisma unui alter ego concurent într-o geometrie analitică pentru ca imediat să devină sintetică…; preţiozitatea curajos dar şi atent aleasă, aceea a termenilor, te înfioară într-un poem fără nici un colţ deşi însuşi e un aranjament floral gen multiplicată floare de colţ. Identificarea este aceea dintotdeauna, cu Ardealul şi cu poezia, în fine cu dragostea ridicată la un nivel sacru!
Are loc o deconspirare înspre bine, dinspre o voită/nevoită însingurare spre perfecţiunea dorită în formula sa conjunctivă prin fapt dar şi totodată disjunctivă prin continua plimbare prin acele aproape sigur chiar infinite dimensiunile înţelesului… „abia aştept să se termine/ sărbătorile sfinte şi legale/ după-amiezile goale/ nopţile ocupate/ şi toate zilele acelea/ foarte libere/ şi să vii tu/ pentru un timp atât de puţin/ şi atât de mult/ încât ne-ar ajunge/ pentru o mie şi una de sărutări/ pentru o mie şi una de-mbrăşări/ pentru o mie şi una de puncte de suspensie…” (O mie şi una de puncte de suspensie).
Chiar gândind îndeobşte în registrul poeziei de dragoste, mi-e destul de greu să ancorez legătura dintre profanul cotidian care pare să nu se mai termine, cât ar fi el de convertit chiar în creştinitate uneori prea largă şi prea profundă – şi simpla, în fond deloc simpla raportare la jumătatea declarată ca fiind inevitabilă. Să zic… să nu zic… o mie şi una de nopţi de taină! Şi de zile, şi de tot!