Elena M. Cîmpan, preşedinta Societăţii Scriitorilor Bistriţeni: Cred că există vârste ale Crăciunului, după vârstele omului

Crăciunul de la Bistriţa l-a continuat pe cel de la Lucăceşti, numai că, dacă la Lucăceşti eram răsfăţată de grija părinţilor şi îndrumată ca prima dată să nu uit să-i colind pe bunici, la Bistriţa am preluat eu grija de Crăciun, fără să pierd din vedere a-i spune fiului meu – Iacob, după numele tatălui meu – că mai întâi trebuie colindaţi bunicii, apoi părinţii.
Gestul de-a colinda era pe vremea copilăriei mele puţin clandestin. În satul de-atunci, exista o colindă, pe care n-am mai auzit-o nicăieri. Începea aşa: „Dumnezeu de la-nceput/ Toată lumea a făcut/ L-a făcut şi pe Hristos/ Dar pe-Adam foarte frumos”. Era o legendă despre facerea lumii, despre păcat, cunoaştere şi izbăvire prin viaţă, prin lume. Cel mai frumos cânta moşul meu, adică bunicul Alexandru. Atunci am înţeles un lucru: colindatul, umblatul pe la case nu era pentru fete şi femei. Colindatul în sine nu era foarte prezent. Semnificaţii aparte aveau „pluguşorul” şi „semănatul”, de Anul Nou. Şi atunci, întâietatea aveau băieţii. Dacă se nimerea ca o fată să ajungă prima la o casă, nu era primită, până nu trecea un băiat, considerându-se că aceasta aduce ghinion pentru tot anul. Băieţii erau, în vremea aceea, persoane foarte importante. Nici nu puteai să vorbeşti cu ei. Se întâlneau, puneau la cale trasee, îşi acordau buhaiul. Fetele nu erau primite cu ei în „ceată”. Câte una se mai deghiza în băiat şi-şi atrăgea destule critici din partea „gurii satului” de-atunci. Şi-apoi, în copilărie, gerul Crăciunului îl egala pe cel al Bobotezei. Scârţâia zăpada sub cizmele îmblănite. Mi-amintesc că, după ce se termina trimestrul întâi şi intram în vacanţa de iarnă, mai mergeam la şcoală pentru repetiţii, pentru confecţionat lănţişoare şi ghirlande din hârtie creponată, felurit colorată, de Serbarea Pomului, care se ţinea după Crăciun şi când vedea Moş Gerilă. Atunci l-am văzut prima dată pe omul în roşu şi alb, cu barbă de vată şi sac de iută, plin cu cărţi, portocale, bomboane.
La Lucăceşti, Ajunul Crăciunului era în aşteptarea preotului, care umbla din casă-n casă, cu Icoana Naşterii Domnului. Până nu trecea şi binecuvânta, nu aveam voie să mâncăm nimic. După aceea, ne aşezam în jurul platoului cu grâu fiert, dulce şi cu nucă măcinată, cu o frumoasă cruce din ciocolată, desenată aproape milimetric de fratele meu şi aşezată printre bomboanele mărunte ce decorau simbolul Sărbătorilor – atât acum, cât şi la Bobotează, când preotul satului trecea iar, de data aceasta cu Iordanul.
Eu n-am mers la colindat, cum n-am mers nici la horă în sat. Am fost spectator al copilăriei mele, înregistrând cu ochii minţii bucurii ale vorbei. Ca o bandă ce-ar putea să redea copilăria din dialoguri auzite.
Acum, mă colindă elevii, pe care nu-i pot refuza, pentru că sunt colegii lui Iacobel, cu care şi el umblă pe la case de boieri mari.
Cred că există vârste ale Crăciunului, după vârstele omului. Simţim altfel bucuria şi emoţia. Devenim din ocrotiţi – ocrotitori. Chiar dacă n-am scris nicio Poveste de Crăciun, azi nu mi-aş mai putea imagina această zi sfântă fără cărţile mele, fără poezie, fără colinda mea dragă, „Şi colindă, şi colind”:

Colinda mea e un colind
Cu flori de gheaţă ce se prind
Pe la fereşti cu ierni domneşti
Ce-mi spun că eşti acasă, eşti.

Deschide poarta, stai în prag
E seara sfântă, dragul- drag
Eu vin s-aduc povestea mea
Doar tu în ea să crezi, în ea.

Vom sta o clipă amândoi
Cât lumea va uita de noi
Să strângem fulgi pe mai târziu
Nimic nu-i veşnic, ştii şi ştiu.

Iar când e vremea ca să plec
Dă Doamne-o noapte să nu trec
Să stau cu tine până-n zori
Să colindăm de mii de ori.

Să fim ca moşii, ca strămoşii
Cu ochii albi de tot, voioşii
Pe tălpi zăpada să se prindă
Colindul meu e o colindă.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5