Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

EDITORIAL de Andrei Moldovan: Spiritul obiectiv şi onestitatea criticii literare

Nu de puţine ori se vorbeşte despre un caracter obiectiv al criticii literare, deseori cu reproş, dar şi laudativ, având în vedere că este considerată o instanţă a evaluării literaturii. Cu toate că aşteptările multor autori înclină spre o critică obiectivă, credem că lucrurile au fost tranşate încă de multă vreme, în sensul că este cu neputinţă ca opera critică să fie cu adevărat obiectivă.
E nevoie să spunem că Eugen Lovinescu este printre primii teoreticieni care au afirmat ferm că un critic literar are propriul său proiect, fundamentat în bună măsură pe componente intuitive şi afective, consecinţe ale culturii acumulate şi deopotrivă a naturii fiinţei sale, o sumă importantă de coordonate subiective. Este adevărat, el edifică un sistem propriu de valori care se bazează pe un demers logic, pe argumentaţie. Criticul construieşte precum un om de ştiinţă, dar pe o bază subiectivă.
De unde atunci aşteptările cititorilor, ca şi ale multor autori, de a „beneficia” de o critică obiectivă, ceea ce ar însemna că opera criticului ar putea fi una ştiinţifică, adică obiectivă? Cred că mai degrabă avem de-a face cu o ambiguizare a receptării, cu o confuzie care se iscă între obiectivare şi onestitate. De vreme ce autorul textului critic, urmare a unui act în bună măsură creativ, îşi elaborează propriul sistem de valori, el realizează o grilă (regret lipsa de nuanţe a termenului!) prin care evaluează operele literare care intră în orizontul său de interes, le observă structurile şi comportamentul în sistemul în care le introduce, propune perspective de cunoaştere prin textul comentat.
Fără îndoială că autorul textului critic va fi consecvent propriilor principii elaborate. Acest lucru nu îl împiedică însă să îşi revizuiască proiectul, atunci când simte nevoia că trebuie să o facă. Este şi acest lucru o dovadă a onestităţii. A făcut-o şi Eugen Lovinescu la vremea sa. Esre şi unul dintre motivele pentru care opera-i critică este şi azi în actualitate. O afirmă (şi o dovedeşte) şi Ion Simuţ în cuprinzătorul său volum, Vămile posterităţii (Editura Academiei Române, 2012), în capitolul consacrat criticului interbelic.
Spectaculoasă în acest sens este şi autorevizuirea unui teoretician şi critic de referinţă în ultimele decenii, Tzvetan Todorov. În lucrarea sa, La littérature en péril (Flammarion, 2007), criticul francez nu ezită, într-o analiză retrospectivă, să-şi amendeze propriile teorii, care de altfel l-au făcut celebru. Sunt dovezi că opera critică este şi ea o formă de creaţie, subiectivă în bună măsură, supusă „mutaţiei valorilor estetice”, în condiţiile în care literatura se scrie pentru cititori (fie ei şi iniţiaţi!), nu pentru criticii literari.
Ar fi de dorit ca, în sfârşit, cititorii să îi privească pe criticii literari cu îngăduinţa şi severitatea cu care sunt priviţi poeţii şi prozatorii, să aştepte de la ei proiecte bine chibzuite, cu o doză consistentă de originalitate în ceea ce dezvoltă. Iar nicidecum să nu-i considere instanţe neutre şi reci ale evaluării literaturii.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5