Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

EDITORIAL de Andrei Moldovan: Conotaţii la Centenar

Se împlinesc o sută de ani de la unirea tuturor românilor într-un singur stat unitar. Să lămurim un lucru: noi nu existăm de o sută de ani, cum ar vrea să sugereze o seamă de „binevoitori”! Ne-am născut aici acum vreo două mii de ani şi ne cunoaştem bine părinţii. Conform legendei, suntem coborâtori din zei: Venus, zeiţa frumuseţii, şi Marte, zeul războiului. Frumoasă legendă, cum numai popoarele alese au! Dincolo de mit însă, strămoşii noştri au fost împăraţii Romei, împăraţii lumii civilizate de atunci.
Ne-am născut la începutul primului mileniu ca popor educat, cu ştiinţă de carte. Pe la sfârşitul veacului al IV-lea după Christos, Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului, îl cheamă la el pe Ioan Cassian (dobrogean) şi îl trimite în Egipt să se documenteze în privinţa organizării monahale. Scrierile sale sunt în limba latină, limba părinţilor săi şi limba utilizată într-o bună parte din Europa. Era Ioan Cassian roman? Sigur că nu! Era daco-roman? Nu mai putem vorbi de aşa ceva, fiind o etapă deja trecută. Ioan Cassian era străromân, ca şi nepotul său, Dionisie cel Mic, alt învăţat al bisericii, trecuţi cu toţii, de multă vreme, în rândul sfinţilor. Aveam încă o mândrie şi o ţinută morală moştenite, aveam conştiinţa unei superiorităţi dobândite prin educaţie, înainte să ne subjuge şi să ne umilească „stăpâni luaţi din drum”, cum spune poetul. Am început să scriem în latina poporului, adică în limba română, încă din secolul al X-lea, cum este bine atestat în documente („Dicţionar al limbii române vechi”). Noi nu am învăţat să scriem doar din 1521, cum iarăşi suntem îndemnaţi deseori să spunem.
Doar aşa se explică faptul că în momentele cele mai grele ale istoriei noastre ne-am refugiat în limba română ca într-o cetate în care s-au adăpostit cele mai nepreţuite comori ale neamului. Dacă a existat în istoria noastră cu adevărat o fortăreaţă care nu a putut fi supusă nicicând, din care s-au revărsat energiile noastre în momente cruciale, aceea a fost limba română.
Evul Mediu nu ne-a fost prea prielnic, dar nu a fost o epocă a naţiunilor, ci a imperiilor şi regatelor care se coordonau după alte principii. Ştefan cel Mare a avut Ardealul sub picioarele cailor săi, unde a construit biserici, cum bine se ştie, a pus domnitori în Muntenia cam de câte ori a dorit, dar nicicând nu s-a gândit să unească într-un singur stat pe toţi românii, deşi putea să o facă. Acestea erau vremurile, acestea erau mentalităţile, era o gândire diferită de cea cu care suntem obişnuiţi. Abia după o sută de ani, pentru scurtă vreme, Mihai Viteazu avea să unească într-un singur stat toate provinciile locuite de români, dar a fost mai degrabă opera unui vizionar.
Ceea ce s-a întâmplat acum o sută de ani, constituirea statelor naţionale pe seama destrămării imperiilor (a imperiului Austro-Ungar) îşi are rădăcinile în Marea Revoluţie Franceză (1789) care a schimbat radical un mod de gândire îmbătrânit, prin ideile iluministe de care s-au contaminat şi tinerii noştri şcoliţi în Occident, paşoptiştii. În acelaşi timp, „Declaraţia preşedintelui Wilson”, cu cele 14 puncte ale sale, a constituit un important factor catalizator pentru constituirea statelor naţionale.
Marea Unire de la 1918 a venit astfel ca un proces firesc, prin care un mare şi vechi popor al Europei s-a regăsit într-un singur stat unitar. Înţelegem că nostalgia pentru dusele imperii există încă şi nu se va stinge uşor. Soarta noastră însă, în condiţiile noi în care trăim, depinde doar de înţelepciunea noastră.

Andrei Moldovan

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]