EDITORIAL: Aniversări

Din perspectiva aniversărilor, luna noiembrie este dominată cu autoritate de ziua de naştere a lui Liviu Rebreanu, proiectată spre dimensiuni deasupra omenescului prin legendara ploaie de stele din noaptea aceea, menită să prevestească venirea pe lume a unui mântuitor al literaturii române şi pe care se zice că tatăl său l-ar fi închinat mai întâi celor câteva cărţi pe care le avea în preajmă, abia apoi îndeplinind cele de cuviinţă la o asemenea ocazie. Se vorbeşte iarăşi, şi îşi amintea Ludovica, mama scriitorului, că a fost o naştere foarte grea şi că ar fi tras clopotele a primejdie pentru cele două vieţi aflate în cumpănă. Se amestecă realitatea cu semnele profetice pentru a contura o legendă capabilă să se armonizeze cu dimensiunile uriaşe ale creaţiei celui care avea să domine proza românească până astăzi, să troneze ca un veritabil suveran al scrisului în spiritualitatea neamului său, el, cel cu o viaţă de muritor obişnuită şi chinuită, ca a oricărui om de rând. Creaţia estompează hăituirile omeneşti şi ridică imaginea autorului spre sfere olimpiene, acolo unde valorile nu pier. Şi nu e rău că este aşa.
O asemenea aniversare, comparabilă doar cu cea din 15 ianuarie, nu prea lasă loc în preajma ei unor evenimente, din acelaşi domeniu, care să aibă o respiraţie mai largă, să amintească de personalităţi importante, creatoare de valori durabile.
Aşa se face că ziua de naştere a profesorului Ion Vlad (26 noiembrie 1929), unul dintre cei mai importanţi teoreticieni şi critici literari ai culturii noastre, născut tot în Bistriţa-Năsăud, la Archiud, omul care ar onora fără îndoială un fotoliu academic, a trecut şi trece aproape neobservată dincolo de cercurile apropiaţilor. În ziua aniversară a criticului, lumea literară pregăteşte şampania cu care să închine a doua zi în cinstea lui Rebreanu. Nu este deloc confortabil să împarţi un eveniment cu o personalitate devenită legendară.
Este adevărat, nici Ion Vlad nu este departe de o aură care să îl trimită spre poveste, indiferent care latură a personalităţii sale ai aborda-o. Este explicabil că mai apropiată este aceea de formator de profesori de literatură, de la catedra de teorie a literaturii a Filologiei clujene, cu rigoare, metodă, exigenţă. Nu am întâlnit nici un profesor care să-i fi fost student şi să nu fie mândru de asta, dincolo de îngrijorările pe care le-or fi avut sau nu în preajma examenelor.
Esenţială este, în schimb, dimensiunea operei sale. Teoreticianul Ion Vlad este azi mai actual ca oricând, pentru că aminteşte, arată, demonstrează că o critică literară fără un foarte solid suport teoretic înseamnă diletantism, chiar dacă inundă peisajul. Prin studiile sale a arătat că valorile durabile aparţin deopotrivă textului literar, cât şi metatextului (criticii literare), dezavuând efemerul, spectacularul şi improvizaţia. Studiul formelor îi permite să pătrundă în profunzimi nebănuite ale operei, cu o logică impecabilă, învăluind intuiţia într-un demers ştiinţific fără cusur. Doar o lectură atentă descoperă că profesorul Ion Vlad admite şi o latură creativă, subiectivă a criticului, dar nicidecum una impresionistă.
S-ar cuveni, cred, ca lumea literară care umple cupele de şampanie în ajunul aniversării lui Rebreanu, să le golească în cinstea profesorului, teoreticianului şi criticului literar Ion Vlad, pentru ca a doua zi să le umple din nou.