Interviu cu scriitorul beclenar Alexandru Petria

"E trist că România nu mai e o ţară cu un popor, ci cu o populaţie tribalizată de interese meschine"

http://www.cotidianul.ro

Alexandru Petria este ziarist şi scriitor contemporan, originar din Dej, judeţul Cluj. Debutează la revista „Tribuna”, în 1983, urmând să publice apoi atât poezie, cât şi proză.

Deşi întrerupe studiile de psiho-sociologie, colaborează cu multiple reviste literare, iar după ’89 cunoaşte o activitate prolifică în media: întemeiază împreună cu Radu Săplăcan şi Zorin Diaconescu săptămânalul dejean „Gazeta Someşeană”; între 1992 și1994 este redactor de investigaţii la revista bucureşteană „Zig-Zag” pe vremea directoratului lui Alexandru Ştefănescu; între 1994 și 1995 este reporter de investigaţii la ziarul „Cotidianul”; între 1995 și 1996 este redactor-şef al săptămânalului bucureştean pentru comercianţi „Hermes”, iar apoi redactor al săptămânalului „Partener”, publicat de trustul „România Azi”. Apoi revine în Ardeal, în prezent fiind director al lunarului „Realitatea de Bistriţa Năsăud, Dej şi Gherla”.

Domnule Petria, cum aţi început să scrieţi?

Cu pixul, cred... De prin gimnaziu. Am scris prima proză prin clasa a VII-a, una poliţistă, în care mi-au murit personajele pe capete, de parcă ar fi fost lovite de tifos. Eram cam sadic la vârsta aceea. Dintotdeauna am dorit să fiu scriitor. Consideram magică această ocupaţie, cum nu este alta. Nu ştiam atunci şi neajunsurile ei, dincolo de norişorii roz. Permanentul sentiment de nemulţumire faţă de ce ai scris, faptul că, în loc să umbli după femei frumoase, de exemplu, ai şanse de hemoroizi stând pe scaun, că trebuie să fii egoist faţă de cei din jur ca să-ţi protejezi timpul... Gata, am divagat destul...! Să ne întoarcem – în liceu am început să scriu poezie, am debutat la 16 ani în revista clujeană „Tribuna” cu versuri. Şi primele două volume publicate au fost de poezie. „Naşul” literar mi-a fost Alex Ştefănescu.

Vorbiţi-mi vă rog despre activitatea jurnalistică

În 23 decembrie 1989 am scos împreună cu nişte prieteni primul număr al publicaţiei „Libertatea” la Dej, transformată ulterior în „Gazeta someşeană”. În ziua aceea am publicat primul meu articol care nu avea legătură cu literatura. Aveam 21 de ani şi puteam să dau colţul, eram cel mai tânăr membru în CPUN-ul pe municipiu. Mă bucur că am avut şansa să aflu la vârsta respectivă ce înseamnă sentimentul puterii. Ca să vă daţi seama, şeful poliţiei îmi era subordonat, venea în fiecare dimineaţă să-mi dea raportul. Mie, un puţoi. Am aflat apoi şi ce înseamnă pierderea puterii. Cât de relativă este ea. Cum nu le-ar strica politicienilor o asemenea lecţie! N-ar mai trăi cu sentimentul că sunt buricul pământului. Prin ziaristică am avut şi am şansa să spun ce cred, verde în faţă, şi să influenţez lucrurile cât de cât. Pentru ziaristică am neglijat literatura 20 de ani, am reînceput să public cărţi abia în 2010. Însă nu-mi pare rău, din contră, lucrând ca ziarist am avut ocazia să cunosc oameni din toate categoriile sociale, să beau cu ei, să râd cu ei, să mă întristez cu ei, să le miros tutunul prost sau parfumul ieftin, ceea ce este folositor scriitorului.

Cum aţi ajuns să lucraţi în presa din Bucureşti? Cu ce ziare aţi lucrat?

Am fost chemat să scriu la „Zig-zag”, un săptămânal important în anii ‘90, de către criticul literar Alex Ştefănescu. M-am şi mutat în Bucureşti, unde am stat trei ani. Fiica mea s-a născut în Bucureşti. După „Zig-zag”, am lucrat la „Cotidianul”, era perioada în care mai trăia Ion Raţiu. Am scris anchete speciale, tot felul de dezvăluiri, nu m-am ocupat la ziar de cultură. A fost o perioadă frumoasă, romantică, aş zice, în care aveam bani puţini, însă credeam că ţara asta o să se schimbe, că o să avem parte de vremuri mai corecte. Acum nu mai cred.

De ce aţi revenit în Ardeal şi cum aţi continuat aici activitatea?

Am revenit fiindcă simţeam că Bucureştiul mă seacă. Îmi era dor de dealuri, n-am reuşit să mă acomodez nici cu clima capitalei, cu viscolul înnebunitor iarna şi cu căldura ucigătoare a verii. Altfel, aveam apartament în Bucureşti... La revenire, câţiva ani am stat deoparte de presă, încercând afaceri, însă a fost ca şi cum ai căuta încălţări pentru un om fără picioare. Afacerile sunt altceva, un altceva pentru care n-am mână fastă. Am reintrat în presă la imboldul poetului Adrian Suciu, care era redactor-şef la ziarul „Monitorul de Cluj”.

Sunteţi director al lunarului „Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla”. Vorbiţi-mi despre cum aţi înfiinţat publicaţia.

La un moment dat, am fost redactor- şef al săptămânalului „Monitorul de Someş”, care a suferit o schimbare a acţionariatului şi a politicii editoriale care nu mi-a convenit, aşa că am plecat. Mi-am fondat propria gazetă fără niciun ban, am lucrat câteva luni pe fundaţia unui prieten, care mi-a dat un facturier şi un chitanţier. Le-am prezentat cunoscuţilor ce am în cap şi am vândut în avans spaţiu de publicitate... Aşa a început, sunt 10 ani de atunci.

Activaţi politic?

Nu. Dar sunt liberal în gândire.

Despre ce scrieţi? Indicaţi-mi câteva referinţe critice

Despre oameni, cum sunt, laşi, tembeli, sublimi, despre ceea ce cred că merită spus. Încerc să nu fiu plictisitor. Scriitorul plictisitor e ca tipul care udă nişte plante care nu mai au nevoie de apă. În rest, sunt un om normal, măcar aşa mă consider, dar alţii pot sa aibă o părere contrară, e pe riscul lor. Urăsc ipocrizia şi falsitatea. Încerc să fiu sincer în ceea ce fac, chiar dacă, în primă instanţă am de pierdut. Pe termen lung, consider că am de câştigat prin sinceritate. Un scriitor adevărat n-are cum să nu fie sincer cu obsesiile sale, cu ceea ce are mai profund, chiar dacă pare jenant, penibil, altfel nu-i viu, veridic, ci o arătare artificială. Şi cititorii n-au cum să fie trişaţi. Îmi place viaţa, nu ca şoarece de bibliotecă, cu adrenalina ei, tumultuoasă. Evit cât pot ternul, repetitivitatea, conformismul, de aceea par de multe ori provocator. Şi nu-mi displace. În fond, ce e scriitorul în absenţa provocării? E ca un act sexual fără orgasm. Un piţigoi cu aspiraţii de vultur. Da, sunt un provocator.

Dar despre scrisul meu vă pot spune mai multe alţii:

Alex Ştefănescu – „La 24 de ani, Alexandru Petria are o operă! Nimeni nu ştie când a învăţat să scrie acest poet profund şi decis, acest publicist însetat de adevăr. S-a format într-o zi cât alţii într-un an. Şi a apărut după 22 decembrie 1989, în plenitudinea talentului lui, ca un simbol al multvisatei renaşteri româneşti. Poezia lui te face să plângi, fiindcă îţi dezvăluie suferinţa secretă a tot ceea ce există. Dar te face şi să râzi, de bucurie că ai întâlnit în sfârşit, după atâta confuzie, un poet autentic.” (prezentare de pe coperta a IV-a volumului meu „33 de poeme”, apărut în 1992.)

Daniel Cristea-Enache – „După dispariţia cenzurii şi a pudibonderiei fals-proletare, adică după 1989/1990, „s-a dat drumul” la sex: în viaţa reală, pe ecranele televizoarelor şi în literatură. Întrebarea care s-a pus încă de atunci şi s-a tot repetat ulterior a fost: mai este aceasta literatură artistică, ori simplă manufactură pornografică? Citind excelenta proză a lui Alexandru Petria, veţi vedea diferenţa.” (text apărut pe coperta a patra a microromanului „Zilele mele cu Renata”.)

Şi despre „Deania neagră”, tot de pe ultima copertă: „O carte pe care am citit-o „dintr-o bucată” şi pe care am recitit-o imediat, dar tot am rămas sur ma soif – mi-ar fi plăcut să fie măcar de două-trei ori mai voluminoasă! Prin ce m-a cucerit? Prin micile „poveşti” atroce, gingaşe sau gingaş-atroce, câteodată chiar „crude şi insolite”, prin caracterele excelent schiţate în două trei pagini, prin calitatea stilului, excelent adaptat de autor micilor spaţii explorate. Nu mă îndoiesc că voi deschide adesea această „casetă de bijuterii”, pentru a revedea un inel, o agrafă, un colier. Şi, de bună seamă, aş fi foarte bucuros dacă autorul ar recidiva cât de repede.” (Liviu Antonesei).

„Cine spune că, în țara lui Caragiale (I.L.), marea literatură nu se poate naște din teme „mărunte”? Instantaneele în proză ale lui Alexandru Petria surprind o lume la intersecția fabulosului nebănuit cu pitorescul jegos, cartografiind universul în continuă schimbare, aproape volatil, al contemporaneității mărunte. Scriitorul reușește această performanță cu cinism narativ bine stăpânit, cu tandrețe, chiar… dar una deloc lipsită de cruzime. Bine ați venit într-o cușcă a maimuțelor actualizată în Deania neagră!” (Dan-Silviu Boerescu).

„Prozele scurte ale lui Alexandru Petria sunt pline de surprize – ca, de pildă, fantezia personajului Todoran, care, după un act sexual familiar şi fără magie, visează deodată că are umerii şi braţele acoperite de porumbei. O altă lume nevăzută, uneori sinistră, alteori de vis, este ceea ce oferă autorul înăuntrul trăirilor tuturor personajelor, declarate – şi cunoscute – în mod intenţionat mediocre, tocmai pentru a ni se arăta că, de fapt, sunt misterioase. Cel mai misterios rămâne autorul însuşi. După un asalt anecdotal şi imaginar unanim foarte bine scris, ne rămâne încă necunoscut, dar dator să ni se desfăşoare în narative mai lungi. Sunt extrem de curios să continui să-l citesc.” (Petru Popescu).

În iarnă, de ziua mea, am primit un dar deosebit. Câteva rânduri semnate de marele actor Victor Rebengiuc, care m-au lăsat fără grai – „La mulţi ani! Să vă dea Dumnezeu sănătate şi mulţumire sufletească. Tare-aş vrea să joc într-un film făcut după una din cărţile Dumneavoastră!”.

Ca om de presă şi scriitor, cum vedeţi situaţia actuală a României?

E un balamuc. În care un deraiat ca Traian Băsescu, acompaniat de ţuţerii săi, destui dintre ei intelectuali, distruge ce a mai rămas de distrus. E trist că România nu mai e o ţară cu un popor, ci cu o populaţie tribalizată de interese meschine.

La ce lucraţi în prezent? Spre ce vă îndreptaţi?

Am terminate două volume de versuri. Unul o să apară în septembrie la editura Herg Benet, se numeşte „Călăul harnic”, iar despre celălalt n-aş dori să vorbesc încă, din superstiţie, până nu definitivez tratativele cu editorul. Scriu la un roman, „Prima faptă bună”, despre copiii informatori ai Securităţii, care o să iasă o carte mare. Şi nu mă refer la dimensiuni.

Sandra Cibicenco

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5