E bine ca să nu fie rău?

Este cea mai cinică realitate călăuzitoare a omului, acel animal politic din lumea de azi care generează cele mai cumplite drame ale existenţei sale. Vorbim despre bine ca valoare absolută, parte intrinsecă a celorlalte două: adevărul şi frumosul. Dar mulţi filozofi au pus dragostea alături de bine, socotind că acestea se întrepătrund, acceptând astfel că dragostea este cea mai înaltă valoare umană. Numai că pe lângă ea binele este cam trist deoarece asocierile legate de acest cuvânt i-au conferit o emoţie care o face mai tulburătoare ca binele. Dar dragostea are două înţelesuri, dragoste pură şi simplă, adică amorul fizic şi afecţiunea. Se ştie însă că dragostea trece iar marea tragedie a vieţii nu este aceea că oamenii mor ci că ei încetează să mai iubească. Una din cele mai mari nenorociri şi în care nu prea mai este nimic de făcut este când cineva pe care nu-l mai iubeşti continuă să te iubească, iar faptul că, în general, dintre doi îndrăgostiţi unul iubeşte şi celălalt se lasă iubit, acest dezacord i-a împiedicat pe oameni să atingă în dragoste fericirea perfectă.

          Suntem fiinţe supuse schimbării, nu mai suntem aceeaşi de anul trecut şi nici cei pe care-i iubim. Este doar o întâmplare fericită dacă noi, schimbându-ne, continuăm să iubim fiinţa schimbată. Afecţiunea este aspectul cel mai atrăgător al binelui, cea care acordă graţie calităţilor severe din care este alcătuit şi face în acest fel ca virtuţile, cum ar fi stăpânirea de sine, rezerva, răbdarea, disciplina şi toleranţa, elemente pasive şi nu foarte plăcute ale binelui să fie ceva mai uşor de practicat.

          În ceea ce mă priveşte, rămas singur, fără fiinţa iubită, ducându-se acolo sus, în corul de îngeri al Domnului, trăiesc până la sfârşitul vieţii mele, cu păcatul de neiertat că uneori am lipsit-o, în inconştienţa mea, de întreaga afecţiune pe care o merita cu prisosinţă. Încerc, după un an, să-mi revin, lăsând morţii să-şi doarmă somnul. Totul este îndoielnic, chiar viaţa, cu tot ce este în jurul nostru, dar încerc să o privesc cu sufletul uşor şi cu inima trează. Am încă atâtea lucruri de făcut pe care, în pofida vârstei, doresc să le cunosc. Vreau să scriu, să citesc, să învăţ. În viaţa mea văd tabloul grandios al vieţii, văd oamenii cu marile lor probleme, văd ape limpezi, păduri seculare, câmpuri cu flori, răsărit şi apus de soare, nopţi înstelate. Deocamdată totul este confuz, dar încet-încet o să-mi dau seama că am în faţa mea o inepuizabilă bogăţie de valori, enigma lucrurilor pe care le văd fără a le înţelege,  afecţiunea celor din jurul meu, drumul şi drumeţul şi dincolo de toate, Dumnezeirea.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]