Dumitru Munteanu, la 70 de ani : Nu-mi pot irosi timpul făcând altceva decât să scriu

Promotor al literaturii din judeţul Bistriţa-Năsăud, având şi un dicţionar dedicat scriitorilor de pe aceste meleaguri, scriitorul Dumitru Munteanu este şi fondatorul Editurii George Coşbuc, care a scos, de-a lungul celor aproape 30 de ani de existenţă, sute de volume.

Scriitorul Dumitru Munteanu este în ceas aniversar. La împlinirea  a 70 de ani îi urăm sănătate, bucurii, împliniri. Cotidianul Răsunetul îi dedică câteva pagini ca o oglindă a trecerii timpului, care nu s-a scurs în zadar. Zecile de titluri publicate de scriitor, volumele scoase de editor şi, dincolo de toate, omenia, se vor vedea citind acest interviu.

La mulţi ani, Dumitru Munteanu!

 

Biobibliografia literară

                                                                                  

          Debut literar: Revista România literară, 1980.

Debut editorial: În volumul „Debut '86”, Editura Cartea Românească, cu o prezentare de criticul prof. univ. dr. Ion Dodu Bălan şi postfaţă de criticul literar Mircea Ciobanu.

          Prezent în volume colective: Suverana clipă, 1980, Bistriţa; Spaţii posibile, Bistriţa, 1982; 30-Cenaclul literar „George Coşbuc”, Ed. Aletheia, Bistriţa, 2991; Poem pentru oraşul natal, (coautor Al.C. Miloş), Antologie, Ed. George Coşbuc, 2004; Scriitori Bistriţeni-Poemele Cetății, Antologie, Ed. George Coşbuc, 2007; Pretexte-Dicţionar-almanah al Societăţii Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud, Ed. Eikon, Cluj-N., 2009; Solidaritate şi toleranţă, Antologie, Ed. Răsunetul, 2009; Al nouălea cer, Antologia Grupării de scriitori „Litera Nordului”, 2009; Piaţa aurarilor, poeţi sibieni, Antologie de poezie, întocmită de Ioan Radu Văcărescu, 2009.

          Iniţiative culturale: Revista-magazin „Viaţa-Azi”, -director-fondator; revista literară „Litera Nordului”-director-fondator; revista „Săptămâna politică”-director-fondator; Editura George Coşbuc -director- fondator.

Opera tipărită: Debut '86, volum de debut editorial, Editura Cartea Românească, 1986; George Coşbuc, Poezii uitate, antologie, 1991, (Apariţia cu nr. 1 a Editurii George Coşbuc); Teatrul din munţi, eseu, 1995, Ed. George Coşbuc; Anotimpul viperelor, roman, 1996, Ed. George Coşbuc; George Coșbuc, În vaduri ape repezi curg..., Antologie de Dumitru Munteanu, Editura ”George Coșbuc”, 1997; Cele mai frumoase poezii creștine pt. copii, Antologie din Traian Dorz, Editura George Coșbuc, 1997; George Coșbuc, ”Mama”-Antologie de poezie pentru copii, Editura George Coșbuc, 1998; Ghicitori cu animale pentru nepoței, cu ilustrații color de Al. Munteanu, Editura George Coșbuc, 1999; Cântările Bisericii, antologie de poezie creștină, Editura George Coșbuc, 1999; A fost odată..., povestioare pentru nepoței, Editura ”George Coșbuc”, 2000; Întemeietorii, roman, Ed. George Coşbuc, 2000; Adevărata putere, roman, Editura George Coșbuc, 2001; Evanghelia iubirii, antologie de poezie creştină din Traian Dorz, Ed. George Coşbuc, 2001; Fratele meu Cain, proză scurtă, Ed. George Coşbuc, 2001; Mărturisiri, proză, Editura George Coșbuc, 2002; Poem pentru orașul natal Bistrița, antologie de poezie și proză, realizată împreună cu Al.C. Miloș, Editura George Coșbuc, 2002; Ultimul înger, roman, Editura George Coșbuc, 2002; Dureri ascunse, Editura George Coșbuc, 2003; Scrisorile unui anonim, roman, Editura George Coșbuc, 2003; Ed. George Coşbuc; Social-democraţii transilvăneni şi problema naţională, eseu, 2004, Ed. George Coşbuc; Scriitori Bistrițeni-Poemele Cetății, antologie de literatură, Editura George Coșbuc, 2004; În umbra puterii, proză scurtă, 2005, Ed. George Coşbuc; Clipe furate timpului, publicistică, 2006, Ed. George Coşbuc; Acel  fel de dragoste, proză scurtă, 2007, Ed. Ardealul; Stele ucise, roman, 2007, Ed. George Coşbuc; Istoria credinţei penticostale, vol. I - Încercările, Ed. George Coşbuc, 2008; Galaxia luminii-Telciul literar şi artistic, istorie literară, Editura George Coşbuc, 2008; George Coşbuc-Dincolo de cuvinte, vol.1 „Anii de ucenicie”, 2009; George Coşbuc-Dincolo de cuvinte,volumul 2 „Juneţea poetică”, (integrala poeziei de tinereţe coşbuciană), Bistriţa, Editura George Coşbuc, 2009; Scriitori români la frontiera Mileniului III, Dicţionar critic, Ed. George Coşbuc, 2009; Al nouălea cer, Antologie a Grupării de scriitori „Litera Nordului”, Ed. George Coşbuc, 2009; Pretexte literare, Editura George Coşbuc, 2009; Dincolo de iubire, versuri, Ed. George Coşbuc, 2010; Istoria credinţei penticostale, volumul II, Mai strălucitor ca soarele, eseu, Ed. George Coşbuc, 2010; George Coşbuc-Dincolo de cuvinte, vol. III, Iconografie coșbuciană, 2010; Poezii și cântări ceștine de altădată, Editura Logos, 2011; Oameni și fapte, administrațiile publice din județul Bistrița-Năsăud, Editura ”George Coșbuc”, 2012 Miros de trandafiri sălbatici, proză, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2013; Săraca Românie, proză, Editura TipoMoldova, 2013; “Ard Pădurile” sau Bătălia pentru resurse”, proză,  Editura George Coşbuc, Bistriţa, 2014; Comuna Şant, repere monografice interbelice, Editura George Coşbuc, Bistrita, 2014; Teatrul Nescris “Constantin Iugan”, vol. I+II, Editura George Coşbuc, Bistriţa, 2014; Muntele, eseuri, Editura ”George Boșbuc, 2015; Ghidul Gospodăriei ţărăneşti din zona montană, Editura George Coşbuc, Bistriţa, 2016; Peregrin între lumi, Editura ”George Coșbuc”, 2017; Paşi spre lumină,  Portrete şi eseuri, Editura George Coşbuc, 2017; “Revoluţiile” şănţenilor -luptele lor pt. recuperarea pădurilor grănicereşti-, Ed. George Coşbuc, 2017; Păstoritul montan în ținutul grăniceresc năsăudean, Editura George Coșbuc, 2018; Istoria învățământului în comuna Șanț, Editura ”George  Coșbuc”, 2018; Marea Unire și eroii săi, Editura ”George Coșbuc”, 2018, Himera albă, roman, în curs de apariție, 2018.

          Prezent în dicţionare şi volume:          Tit Liviu Pop, Ex libris, Scriitori contemporani, 2004;  Alex Ştefănescu, Istoria literaturii române contemporane 1941-2000; Teodor Tanco, Dicţionarul literar Bistriţa-Năsăud, 1992, Ed. Casa Cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca; Chenare umane care nu se uită, Vasile Jimboreanu, Editura George Coşbuc, 2003; Dicţionarul presei Bistriţa-Năsăud, Teodor Tanco, Ed. Casa Cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca; R.M.V. Jimboreanu, Chenare umane care nu se uită,  Ed. George Coşbuc, 2004; Rădăcini împrumutate, Menuţ Maximinian, Editura Karuna, 2009; Pe bază de lectură, Recenzii, comentarii, prezentări, Elena M. Câmpan,  Editura Nico, 2010; Vremea sintagmelor, Menuţ Maximinian, Editura Karuna, 2010; Stop reportofon!, Menuţ Maximinian, Editura Karuna, 2011; Dicţionarul scriitorilor români contemporani, Editura TipoMoldova, 2016, Scriitori din Bistrița-Năsăud, Dicționar critic, Andrei Moldovan, 2018

Premii și diplome: Premiul I la Concursul național de literatură, pentru nuvela POATE MUNTELE, București 1983, București; Premiul II la Concursul de proză ”Afirmarea”, Satu Mare, 1984; Diplomă „LIVIU REBREANU”, la Saloanele Rebreanu, pentru romanul  ÎNTEMEIETORII; Premiul pentru romanul ADEVĂRATA PUTERE la Festivalul Naţional George Coşbuc, 2003; Diploma de merit a Societăţii literare ”George Coșbuc”, pentru volumul ”Constelația luminii”, eseuri, Cluj-Napoca, 2008; Premiul Societății Scriitorilor din Bistrița-Năsăud pentru Dicționarul ”SCRIITORI ROMÂNI LA FRONTIERA MILENIULUI III, VOL.I, BISTRIȚA-NĂSĂUD, 2009; Diplomă de Excelență, Clubul Artelor ”Solteris”, Constanța, 2010;  Premiul special al ”Colocviilor George Coșbuc” -Festivalul Național de Poezie ”George Cășbuc”, Ed. a XXX-a, pentru trilogia de istorie literară ”GEORGE COȘBUC”-DINCOLO DE CUVINTE”, 2014; Diplomă de Excelență, INCE-ACADEMIA ROMÂNĂ, 1917.

Membru al Asociaţiei Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud, al Uniunii Ziariştilor Profesionişti şi al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Sibiu.

 

 

                             Dumitru Munteanu: Nu-mi pot irosi timpul făcând altceva decât să scriu                                     

                                                            

REP.: Vreau să pornim pe uliţa amintirilor şi să ne întoarcem în satul natal. Unde s-a născut Dumitru Munteanu?

          D.M.: Sunt născut în Telciu, într-o comună frumoasă, care o iubesc. Acolo m-am format, am avut şi am şi acum prieteni. Sunt foarte legat şi de Valea Someşului, pentru că am lucrat la Școala generală din Şanţ timp de șase ani, soţia mea este din acel sat şi întorcându-mă cu drag acolo de câteva ori pe an, revăd cu plăcere toate localităţile de la Năsăud până la Şanţ.

          REP.: Cum era Telciul copilăriei?

          D.M.: Copilăria la Telciu a fost o fericire şi cred că mai este chiar şi acum pentru copiii de acolo. Consider că este mare lucru, comparabil cu un copil de la oraş, să te naşti la sat. Acolo ai libertatea să alergi peste tot. Dealurile, apele, câmpurile, toate au fost ales noastre, ale copiilor. A fost o frumuseţe. Ne adunam toţi vecinii şi mergeam la peşti (pescuit), cu mâna. Umpleam râul, cam  8-10 copii. Apoi, vara, mergeam după bureţi în pădure. Iarna, iarăşi ne adunam, 6-7 prieteni, vecini şi mergeam cu Pluguşorul. Îmi amintesc că aveau vreo 7-8 ani şi de multe ori făceam repetiţii timp 3-4 luni şi, cu câteva zile înainte de Crăciun se despărţea gaşca din diverse cauze, dar până la urmă treceam peste toate neînţelegerile şi mergeam la colindat...

          REP.: - Ce a reprezentat pentru dumneavoastră ”acasă”, ce înseamnă pentru dumneavoastră mama şi tata?

D.M.: - M-am născut într-o familie deosebită, în sensul că am fost 6 fraţi, 2 fete şi 4 feciori. Părinţii mei citeau foarte mult, iubeau cărţile. Mama era o ţărancă simplă, dar ştia limba germană, pentru că a învățat-o de la frații ei. Era născută într-o familie ieșită puțin din clasicele tipare ale unei familii de țărani, preocupați doar de munca în gospodărie. Avea fraţi cu şcoală şi cu biblioteci, provenea dintr-o familie de grăniceri năsăudeni, unul dintre unchii ei fiind casar (casier) al satului, mare iubitor de lecturi și cu o bogată -pentru vremea aceea- bibliotecă. Era prieten cu intelectualii satului, făcea politică și era vizitat de politicieni de frunte ai Ardealului și Regatului, cu care vâna și petrecea. De la bunica și mama (bunicul a murit la 57 de ani), am auzit și reținut multe întâmplări hazlii de la acele vânători...

           Bunicul dinspre tată a fugit dintr-un sat maramureșean prin anul 1900 și ceva, după ce străbunicul a fost arestat de austro-ungari. I s-a confiscat averea și a fost trimis într-o închisoare pentru nesupunere (s-a opus și a instigat sătenii împotriva trecerii la o altă credință de la cea ortodoxă) unde a și murit. Bunicul era orfan și a venit în Telciu cu 8 frați și mama, fiind tâmplar. Tata a învățat și el tâmplăria, era unul dintre cei mai buni meșteri din acea parte a județului, tot mobilierul Bisericii din Telciu și Romuli este făcut de mâna sa, dar era şi dirijorul Fanfarei din Telciu. Cânta la trompetă, bunicul l-a dus la fanfară de la 6 ani.  A condus mulţi ani fanfara comunală dar după ce    s-a îmbolnăvit nu a mai putut cânta. A murit cu lacrimi în ochi și cu trompeta în mână...

          REP.: Ce ne puteți spune despre legătura D-voastră cu literatura?

D.M.: Primul impact cu cartea a fost la vârsta de 5-6 ani, când am găsit în pod un lădoi (o ladă mare, ca de zestre) plină cu cărţi. O adevărată comoară.

          REP.: Care a fost prima carte care v-a impresionat?

          D.M.: Prima carte, pe care am şi citit-o, la sfârşitul clasei I, a fost „Omul de pe catarg”. Cartea nu avea coperţi şi abia mai târziu am identificat-o ca fiind scrisă de Petru Dimitru. A fost o carte care mi-a săpat prima treaptă din dragostea pentru literatură în suflet şi minte, prin care am păşit în acest imperiu al cărţilor.

          REP.: Ce credeţi că aţi moştenit de la părinţi, de la mamă şi tată?

          D.M.: Cred că de la mama am moştenit dârzenia, ambiţia, hotărârea și puterea de a lupta pentru un scop, pentru alocarea tuturor resurselor fizice și psihice pentru realizarea acestuia, iar de la tată cred că am moştenit dragostea pentru frumos. Și mai cred  că de la el am moştenit acest dar minunat al iubirii pentru muzica populară, aceasta fiind o alinare a sufletului meu...

          REP.: Cum reuşeau în acea vreme părinţii să aibă grijă de 6 copii, să-i educe să fie cuminţi, ascultători?

          D.M.: Realitatea este că nu am fost prea... cuminți. În societatea noastră, chiar şi astăzi, prima şcoală o realizează mama, în cei 7 ani de acasă. Tata era mai mult plecat, fiind tâmplar lucra la o firmă în domeniul, iar mama era cu noi permanent. De la ea am primit educaţia pe care o am, de la mama  am învăţat tencitatea și îndârjirea pentru atingerea scopurilor urmărite, să lupt pentru acestea dar și respectul pentru cei din jur, să nu mă las călcat în picioare și să nu accept niciodată minciuna și trădarea, indiferent de la cine vin. Dar și să fiu devotat dincolo de orice limită pentru cei care mi-au făcut vreodată vreun bine. Fiind şi „Scorpion”, nu accept nedreptăţile, nici faţă de mine nici faţă de alţii. „Scorpionii” sunt cele mai loiale fiinţe, ce nu pot să-și încalce cuvântul dat, indiferent de împrejurări, dar și  așteaptă -ca pe ceva firesc- recunoașterea valorii lor de către cei din jur, toate acestea făcând parte din structura ființei lor...

          REP.: Primele clase le-aţi urmat în satul natal?

          D.M.: Da, am făcut primele 4 clase la Telciu. Am foarte multe amintiri. În I-IV am avut învăţător, apoi o dirigintă de care eram îndrăgostit, de fapt eram îndrăgostiţi toţi băieţii de ea. Era aproape de sufletul nostru şi ştia să dăruiască acea afecţiune de care un copil are atât de mult nevoie. Apoi, din clasa a VI-a, tata a fost chemat la un Combinat de prelucrare a lemnului din Vişeul de Sus, ce avea fanfară şine-am mutat. Părinţii au rămas acolo vreo doi ani, apoi tata a fost chemat la Năsăud, la Fanfară orașului, eu am rămas încă doi ani în Vișeu după plecarea lor, la şcoală.

          REP.: Nu v-a fost greu să vă acomodaţi la altă şcoală, în altă zonă? Sunt diferenţe între Telciu şi Vişeu?

          D.M.: Vişeul era un orăşel, pe când Telciu o comună. În prima zi când m-a trimis mama după pâine, n-am ştiut să mă întorc acasă.După un timp, au venit să mă caute. Fiind doar două străzi mari şi late, au reuşit să mă găsească destul de repede, dar nu am dat prea multă importanţă acomodării mele acolo. Nu ştiu pentru ceilalţi din familie cum a fost, dar pe mine deja cărţile mă acaparau, îmi ocupau tot timpul. Aveam o lume a mea, lumea a cărţilor...

Din clasa a II-a eram tot timpul la bibliotecă. Îmi amintesc de bibliotecarul Istrate, care locuiaîn incinta Căminului cultural. Eu eram acolo de dimineaţă, deoarece aveam ore de după masă. Dimineaţa îi băteam în uşă (era un om căruia îi plăcea să tragă la măsea), iar el mă întâmpina cu „iară ai venit mă, drace! De ce nu mă laşi să dorm?” dar nu luam în seamă ”ocările” acestuia, îmi treceau pe lângă urechi, nu se opreau la mine. Împrumutam cărţi cu trăistuța, în clasa a II-a citeam deja cărţi serioase. Nimeni nu mi-a spus să citesc prima dată poveşti. Îl citeam cu precădere pe Sadoveanu, apoi romane de capă şi spadă. Pe vremea aceea erau și nişte cărţi foarte frumoase despre copiii-partizani, scrise de scriitori ruşi, care vorbeau despre rezistenţa împotriva fasciștilor, despre oameni ascunşi în catacombele oraşului. Eram înnebunit după aceste cărţi în care erau descrise eroismul şi vitejia copiilor. Erau cărţi grele. E dificil de spus ce înţelegeam şi ce reţineam de acolo. După această etapă nu am mai revenit la poveşti, deja era o etapă sărită. Atât de mult mi-au intrat cărţile în suflet încât îmi aduc aminte că eram în clasa a VII-a sau a VIII-a în Vişeul de Sus, şi în loc să mă duc la şcoală -noi locuind lângă cimitir-, săream gardul şi mergeam şi citeam, întorcându-mă acasă cu ceilați copii, la amiază. Bineînţeles că acest lucru mi-a adus şi neplăceri, privind notele şcolare şi pâra profesorilor. Tata mai lucra câte ceva pentru şcoală şi mereu eram pârât. Nu mi-au plăcut matematica, fizica, chimia şi, totuşi, cea mai mare notă o aveam la fizică, pentru că doamna profesoară (nu-i mai reţin numele) îmi dădea note mari, nu pentru cunoștințele mele de la fizică, ce lipseau cu desăvârșire, ci pentru că-i povesteam în timpul orelor despre cărţile pe care le-am citit...

          REP.: După terminarea liceului a urmat...

          D.M.: A fost o întreagă tevatură şi cu liceul. Am urmat 2 ani la Vişeu, apoi m-am întors acasă, pentru că părinţii nu m-am mai putut întreţinere. Tatăl meu avea atelier particular, (împărțea timpul între muncă și fanfară, bineînțeles în favoarea celei din urmă!) iar impozitele erau foarte mari pe meserie, lucrai când puteai pentru că autorizaţiile se obţineau greu, mai erau şi fraţii mei care trebuiau întreţinuţi la şcoală. Aşa că am început munca alături de tatăl meu, în tâmplărie şi am lucrat până am terminat liceul la Năsăud. Am mers la şcoală la Năsăud împreună cu câţiva prieteni: Luca Onul, Ştefan Cordoş, Gheorghe Frijan. De acolo am nişte amintiri foarte frumoase din cei doi ani. Locuiam la unicul hotel al Năsăudului, noi îl numeam ”Hotel Tristeţe”. Nu prea avem bani. Mâncam doar brânză şi ceapă. Veneau pe la noi colegii de la zi, cu care ne distram şi am trăit clipe minunate. Noi trei eram la fără frecvenţă. Pe vremea aceea frecventam Cenaclul de la Năsăud, condus de regretatul profesor-scriitor și publicist Octavian Ruleanu. Am învăţat acolo, din cărţile pe care le-am citit, limba franceză fără profesori şi fără ajutor. În doi ani am terminat şi am reuşit să ne dăm bacalaureatul. Am dat examen la facultate, la filologie la Iași dar am picat. Mă gândeam să încerc anul următor. Mama vroia să mă trimită la şcoala de ofiţeri, plecau acolo vreo 4-5 colegi, dar eu am considerat că sunt prea mic de statură, cum de altfel și eram. Iar eu sufeream   -am suferit toată viața! de un teribil simț al ridicolului, ce m-a complexat și mi-a redus foarte mult șansele reușitei în viață, însingurându-mă... Tot la sugestia mamei m-am înscris la Institutul Pedagogic de Învăţători de doi ani din Cluj. Am ales această opţiune pentru că era mai rapidă şi ajungeai pe banii tăi, urmând să încerc la facultate anul următor...

          REP.: După care aţi intrat în învăţământ. Cum a fost prima oră?

          D.M.: Este şi aici o poveste despre cum am intrat în învăţământ. Eram la pescuit şi era acolo un domn care m-a întrebat ce fac. Am discutat, i-am spus că sunt intrat la Institut, la fără frecvenţă. Şi m-a întrebat dacă nu vreau să lucrez la el. Era directorul Școlii generale din Telcişor. Aşa am ajuns să lucrez la acea școală...

          Pe vremea aceea erau mulţi copii, am avut vreo 30-35 de elevi în clasă. Veneau de pe toate dealurile. Îmi amintesc că veneau în opinci, iarna, şi li se vedeau călcâile. Care erau înfriguraţi şi îngheţaţi îi mutam lângă sobă. Uneori îi descălțam de opinci și le puneam obielele sau/și ciorapii la uscat, pe un scaun, lângă soba metalică. Dar erau copii sănătoşi, nu aveau probleme. Şcoala semăna cu o baracă, dar cât am lucrat acolo am reuşit, cu ajutorul statului, să construim o şcoală nouă, cu laboratoare, săli de clase. Din păcate astăzi este o ruină. Nu mai sunt copii. Este trist. Pentru că satul în care nu mai este şcoală este un sat fără viaţă. Din păcate, un popor care nu are cultură, moare.

         REP.: Următoarea etapă a fost Telciu?

          D.M.: Nu, în Telciu nu am lucrat niciodată. Erau doar 5-6 învăţători calificaţi și posturi mai multe, însă nu aveam niciodată loc. Când se ivea vreun post la școala de centru, era blocat și numit careva dintre fii sau fiicele vreunuia dintre micii stăpâni ai satului, de la partid sau administrație, practică generalizată la nivel de țară în perioada comunistă  (dar nu numai...).

Anul următor m-am căsătorit și am uitat de facultate. M-am căsătorit devreme, am avut un copil şi am făcut tot posibilul să scap de armata, dar nu am reuşit.

După armată am primit post la Şanţ, de unde este soția mea.  Pot să spun că acolo mi-am trăit tinereţea...

După șase ani, m-am întors, în urma unui conflict cu autoritățile administrative și politice, provocat de debutul meu literar (despre care am mai vorbit) cu povestirea ”Scaunul”. Am venit la Telciu cu o carte ”Teatrul din Munți” nepublicată, cu toate încercările mele, cu manuscrisul unui roman ”Anotimpul viperelor” și un număr de proze scurte în manuscris... dar și cu interdicții și supraveghere din partea ”organelor”, pe o perioadă de 7 ani...

          REP.: Când aţi luat hotărârea de a pleca din învăţământ?

          D.M.: Pentru astfel de hotărâri trebuie să se producă fenomene puternice, cotituri uriașe. Eram la Bistriţa, prin 22 decembrie 1989. Am plecat spre Telciu.  În Coşbuc am oprit şi am auzit că s-a împuşcat Milea. Evenimentele erau în toi    -Revoluţia-, eu eram pregătit pentru ea, știam că odată și odată va veni.... Soţia lucra la Telciu, la Primărie, avea vreo 20.000 lei în casa Primăriei. Şi a spus că merge să ia banii, pentru că îi era frică să nu intre cineva în Primărie și să-i fure. Acolo tocmai se ardeau cărțile lui Ceaușescu, precum și tabloul lui și cel al Elenei, sub ”directa îndrumare” al unui medic, vrei doi profesori, altul de la coperație și câțiva meseriași locali, lingăi ai partidului și mână în mână primărița, partidul și miliția, trasformați subit în revoluționari. La întoarcere, venind spre casă, la vreo 200 de metri de casa mea, în dreptul familiei asistentului medical Mikailo, un basarabean refugiat- i-am spus soţiei că intru la televizor, pentru că televizorul nostru era defect. Am intrat să mă uit la televizor şi nu am mers acasă timp de o săptămână...

M-am întors direct la Primărie şi acolo am stat în timpul evenimentelor. Într-un fel, am fost în oarecum fruntea evenimentelor revoluționare (acum lucrez la o carte care se numeşte „Întotdeauna, Speranţa” şi care tratează aceste lucruri care s-au întâmplat atunci şi care merită ştiute), credeam, eram convins că trebuie să fiu acolo și să fac asta, ca o revanșă pentru toate lucrurile ce le-am îndurat de-a lungul anilor, eu și alții...

 La un moment dat am fost detaşat de la şcoală, pentru 6 luni, la CPUN. Fiind şi bibliotecar şi director de cămin cu indemnizaţie, am optat, când s-a terminat detaşarea, pentru postul de bibliotecar cu normă întreagă. Acolo am lucrat până când un primar de atunci nu a mai vrut să aloce bani pentru salariul bibliotecarului. Am stat acasă un an, dar ulterior au fost nevoiţi să mă plătească pentru tot anul de... vacanță forțată, deoarece comiseseră o ilegalitate. Am mai stat 4-5 ani la Telciu, am lucrat şi aici a luat naştere, în luna martie 1990, Editura. Este singura comună din judeţul nostru care a avut o editură şi o publicaţie. Acolo și atunci a luat fiinţă Editura „George Coşbuc” -Intreprindere mică (aceasta era formula legislativă sub care funcționam) şi tot acolo a luat fiinţă publicația „Viaţa-azi”. A urmat, mulți ani mai târziu, stabilirea la Bistriţa.

          REP.: Cum v-a venit ideea să faceţi o Editură?

          D.M.: Poate ar fi mai bine să vă spun cum mi-a venit ideea să scriu şi apoi să fac Editura. La Telciu era un grup de oameni care iubeau literatura. Cel mai „autorizat” a fost Luca Onul, care era director de Cămin Cultural şi secretar cu propaganda și cultura al Comitetului Comunal de Partid, dar și poetul George Roș. Noi eram prieteni. Ne întâlneam la Căminul Cultural, jucam remi, dar discutam şi despre literatură. La un moment dat am înființat și Cenaclul literar ”George Coșbuc” (Casa Sindicatelor Bistrița a acordat, la o manifestare culturală, o ”Diplomă” Cenaclului nostru...) în care, alături de noi, au mai venit niște profesori de la Romuli, unde am lucra un an, dar și Catalano, de la Casa Memorială ”George Coșbuc”. Luca era vedetă între noi, şi tot ce scriam citea Luca şi îmi  spunea dacă e bine sau nu e bine. Eu am scris de la început proză. Am încercat şi poezie prin clsasa a V-a, dar şi atunci când mi-am cunoscut pe soţia. I-am scris o poezie, ceva cu frunze purtate de vând,  nu-mi mai amintesc prea bine, soția mea a spus (și îmi mai spune) că, aceea poezie a cucerit-o...

Am început să scriu de la 17-18 ani. De la început am scris la modul serios și nu poezie ci proză. Am trimis mai multe povestiri la Cluj, la o revistă studenţească. Mi-au răspuns la poşta redacţiei şi cu asta s-a încheiat cariera mea publicistică... Am scris în continuare, debutul l-am avut în 1980, în România Literară cu o prezentare a directorului revistei, George Ivaşcu.  La 18-19 ani aveam scrise un roman poliţist ”Himera albă” (nepublicat), apoi „Corăbiile generalului Fuscus”, care a devenit romanul „Întemeitorii”, am mai scris un roman SF care mai târziu a devenit „Ultimul înger”, un alt roman ”Adevărata putere” şi multe alte proze. Acest debut mi-a făcut şi bine şi rău. În primul rând, am fost considerat un fel de vedetă, în România Literară nu publica oricine, dar am publicat şi o proză care mi-a adus necazuri. Această povestire, „Scaunul”,  după ce a apărut, un profesor de la şcoala unde lucram s-a sesizat, a crezut de despre el este personajul principal şi directorul de şcoală, a cumpărat toate exemplarele din Bistrița și Năsăud și le-a dat foc.  Mi-a făcut multe necazuri, ce au culminat în final cu ameninţări şi cu anchete. Mi s-a interzis frecventarea Cenaclului „George Coşbuc” din Bistriţa. A urmat o anchetă puternică al cabinetului 2 de partid judeţean, apoi au venit şi sancţiuni la şcoală, ameninţări că dacă nu plec de la şcoală mă mută disciplinar în judeţul Iaşi. Aveam atunci trei copii. Numai să scape de mine, pentru că până atunci, deşi eu mi-am cerut de multe ori transferul, pentru că mama era grav bolnavă, au fost atât de ”drăguţi” că  au reuşit să mute o doamnă de la Telcişor la Şanţ şi pe mine m-au mutat acolo...

          REP.: Dar a fost o perioadă minunată şi acolo.

          D.M.: Da, într-adevăr, pentru că acolo era „vârât” peste tot. Eram comandat la Gărzi patriotice, apoi eram director de Cămin Cultural, suplineam şi biblioteca, am înfiinţat un taraf şi formaţie de muzică populară. După spectacole mergeam la noi acasă şi îmi amintesc că într-o iarnă am mâncat toată slănina din pod cu ceterașii...

          REP.: Aminitiri frumoase. Ar trebuie să mai vorbim despre activitatea dumneavoastră. Aţi editat sute de cărţi frumoase. Cum este viaţa dumneavoastră astăzi?

          D.M.: Am reuşit să scriu 40 de cărţi, am reuşit să scriu câteva foarte bune, respectiv cele două cărţi ale lui George Coşbuc, o monografie şi o carte unică în istoria literaturii române, este vorba despre Juneţea poetică, care este o integrală a poeziei de tinereţe coşbuciană. Apoi Dicţionarul scriitorilor şi multe altele, printre care „Telciul literar şi artistic”. Am pregătite şi două cărţi despre Şanţ, una care reia cercetările din 1935 referitoare la şcoală şi cultură la Şanţ, al echipei monografice şi alta care ilustrează viaţa culturală a Şanţului.

          REP.: Care dintre cărţile scrise vă este cea mai dragă?

 

          DM.: Dragi îmi sunt… toate. Dar parcă simt ceva mai mult pentru romanele de tinereţe “ÎNTEMEIETORII” şi “ULTIMUL ÎNGER”, ”ADEVĂRATA PUTERE”, ca şi pentru cele două volume de istorie literară “GEORGE COŞBUC, DINCOLO DE CUVINTE”.

          REP.: Cele două volume “George Coşbuc…”

          DM.: Redactarea propriu-zisă a durat circa trei luni de zile (fapt ce poate fi confirmat de un aşa-zis “confrate”, ce a stat “călare” pe mine în tot acest timp, zilnic, de la ora 8 până la 4-5 după-amiaza, scoţându-mi peri albi şi deranjându-mă inimaginabil.) Documentarea  şi prelucrarea materialelor a durat însă ani lungi…

          REP.: Cum a fost primită cartea despre Coşbuc?

          DM.: Relativ bine. S-au scris câteva cronici, unele au fost publicate, altele nu le-am făcut publice deoarece nu sunt dintre cei care imediat ce “nasc” două fraze fug cu ele la ziare (precum găina cu mărgica din povestea lui Creangă) sau aleargă pe străzi până găsesc un reporter tv. care  să-l… nemurească. Cred că rolul unui scriitor este să scrie cărţi iar al cititorilor să le citească, dacă doresc. Important este să scrii despre şi pentru oameni, să trezeşti în sufletul acestora sentimente, să-i provoci la căutarea adevărului.

          REP.: Adevărul… constatat că în cărţi cuvântul adevăr este des folosit. “Nevoia de adevăr”-titlul unui eseu, dar folosiţi şi îndemnul lui Isus Cristos: “Îndrăzniţi! Adevărul vă va elibera” ca motto la una dintre cărţi, “STELE UCISE”. Chiar credeţi în adevăr? În dreptate?

          DM.: Nu sunt un naiv şi ştiu că fiecare om îşi are adevărul său, ce poate fi altul decât al semenului de alături.. Eu cred în adevărurile mele ce derivă din morala creştină, de aceea mi-am asumat riscul de a-l scrie/rosti în toate cărţile mele. Atât în romane, povestiri, cât şi în cărţile de istorie literară. În cei 60 de ani de viaţă am învăţat că în final (oricât de târziu ar veni acesta) adevărul iese la lumină, chiar dacă l-ar acoperi milioane de minciuni. Iar adevărurile din cărţile mele sunt simple: adevăruri  despre oameni, despre evenimente, despre viaţă. Nu am putut trece cu vederea uciderea a sute de mii de ţărani şi intelectuali români între anii 1945-1989 şi am scris parte din volumul “CLIPE FURATE TIMPULUI”; nu am reuşit să trec cu seninătate peste masacrarea a sute de scriitori şi academicieni şi am scris volumul “STELE UCISE”, arătând, binenţeles, cu degetul, spre cei pe care eu îi consider vinovaţi (nu ”mai mult” sau ”mai puţin”, pentru că vinovăţia este o noţiune singulară, limpede şi precisă), indiferent dacă pe cel vinovat îl admir ca intelectual şi/sau scriitor (Vezi cazul ”Mihai Sadoveanu”). Cărţile mele sunt strigăte de durere ale unor adevăruri ce întind şi astăzi degetele de sub straturi numeroase şi groase de moarte, minciună şi de indiferenţă. Aceasta vorbind despre trecut. Dar cu aceeaşi unitate de măsură am tratat în cărţile mele şi viaţa socială, politică şi literară de astăzi, asumându-mi riscurile respective, deoarece este ştiut că noi, cei de astăzi, suntem atât de sensibili şi de importanţi încât nu suportăm decât laudele! În rest, să nu fim atinşi nici cu o floare…

          REP.: Sunteţi o prezenţă mai mult decât discretă în viaţa literară bistriţeană. Nu prea daţi interviuri la televiziunile locale, vă văd rar la lansări de carte şi/sau evenimente mondene. Doar din când în când (chiar des!), semnalul unei noi apariţii editoriale, avându-vă drept autor...

          D.M.: Este adevărat. În primul rând vreau să vă spun că sunt foarte ocupat să câştig bani pentru familia mea. Apoi, trebuie să scriu. Iar timpul este atât de limitat şi nemilos… Până acum am avut o existenţă literară liniştită, neamestecându-mă în nici o grupare (delicat spus) literară din urbe. Nu-mi pot irosi timpul -puţin cât mi-a mai rămas- făcând altceva decât să scriu. Cu aceasta cred că i-am liniştit şi mulţumit pe toţi cei care au fost deranjaţi de mine şi cărţile mele (e adevărat, cărţi, nu “lame de bărbierit”!).

 

          REP.: “Pretexte literare”, “Paradisul pierdut”,  “Memoriile unui politician de provincie”, “Scriitori bistriţeni la frontiera mileniului 3-dicţionar critic” ...

          DM.: da, dicționarul a fost conceput în 2 volume. Primul: ”Bistrița-Năsăud”, al doilea: ”Transilvania”. Intenţia mea a fost să aduc la zi activitatea literară a celor incluşi în Dicţionar, fără resentimente, şi fără să omit vreaun scriitor dintre cei care aparţin perioadei literare propuse.

          REP.: Vă mulţumesc şi vă doresc suscces în realizarea proiectelor.

                                                              Menuţ Maximinian

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]