DUMINICA A 4 – A DIN POSTUL PĂRESIMILOR

În rânduiala Bisericii noastre duminica a 4-a din Postul Mare este închinată Sf. Ioan Scărarul. Desigur, nu întâmplător este stabilită această pomenire tocmai acum, în perioada Triodului, deoarece – după cum ştim – acest interval al anului bisericesc este cel mai potrivit timp de pregătire pentru creştinul doritor a face un pas mai mult pe calea mântuirii. Iar în fruntea sfătuitorilor, îndrumătorilor şi călăuzitorilor pe îngusta cale a desăvârşirii, străluceşte ca diamantul între pietrele preţioase, sfântul Ioan Scărarul, egumenul Muntelui Sinai.
Prin perfecţiune sau desăvârşire se înţelege – în general – gradul cel mai înalt de dezvoltare la care poate ajunge cineva sau ceva. Teologic vorbind, desăvârşirea ar fi acel grad de curăţie trupească şi sufletească, care să fie capabilă să asigure creştinului transfigurarea harică, îndumnezeirea, sfinţenia, mântuirea. Altfel spus, desăvârşirea este ajungerea de la „chipul”, la „asemănarea” cu Dumnezeu. Idealul desăvârşirii creştine este însuşi Dumnezeu, după recomandarea Mântuitorului, când zice: „Drept aceea, fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Matei 5,48).
Desăvârşirea este un atribut exclusiv omenesc deoarece, în strădaniile necesare dobândirii ei, sunt necontenit angajate, şi încordate la maximum, atât puterile fizice cât şi cele spirituale specific umane: raţiunea, sentimentul şi voinţa. Însă, deşi efectele vieţii de sfinţenie se fac gustate de către cel nevoitor încă fiind pe pământ, printr-o stare de euforie spirituală care anticipă fericirea paradisiacă, credinciosul se lasă prea uşor cuprins de deznădejde când află că modelul pe care trebuie să-l urmeze este Dumnezeu.
Sublimul modelului nu trebuie însă să descurajeze pe nimeni, precum nu trebuie să descurajeze nici gândul că această desăvârşire este un ideal cu neputinţă de ajuns de către creştinul trăitor în lume, părând a fi astfel rezervată numai stării monahale. Dimpotrivă, desăvârşirea trebuie să fie preocuparea de fiecare zi a oricărui creştin, cu atât mai mult cu cât pentru realizarea ei nu se cer şi nici nu există alte condiţii decât cele cerute în general felului de viaţă creştin, adică practicarea necontenită a virtuţilor. În această privinţă, cuvântul sfântului Ioan Scărarul este pe deplin lămuritor şi vrednic de a risipi toate temerile şi ezitările. El spune: – „Unii oameni, trăind nepăsători în lume, m-au întrebat zicând: – Cum noi trăind cu nevestele şi încurcaţi de grijile lumeşti, putem urma o viaţă monahicească? Eu le-am răspuns: – Orice bine pe care îl puteţi face , faceţi-l: nu minţiţi, nu vă mândriţi înaintea nimănui, fiţi milostivi, nu înşelaţi pe nimeni, nu vă atingeţi de partea străină, fiţi mulţumiţi cu simbria femeilor voastre. Dacă veţi face astfel, apoi nu veţi fi departe de împărăţia cerurilor”. (Sf. Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul I, 21).
Desăvârşirea realizată de creştini în cea ce priveşte raporturile lor cu Tatăl ceresc, are în mod implicit corespondent în viaţa de toate zilele, în raporturile lor unii faţă de alţii. Adevăratul om al lui Dumnezeu este tot atât de interesat de desăvârşirea sa sufletească, pe cât este şi de prosperitatea materială, culturală şi spirituală a societăţii în care vieţuieşte.
Şi pentru că orice creştin se mântuieşte – după învăţătura creştină – nu sectar, de unul singur, ci în comunitate, este firesc ca şi desăvârşirea să caute a şi-o realiza în acelaşi spirit.
Iată de ce treptele care duc spre desăvârşirea creştină nu trebuie urcate în mod egoist, singular, ci având alături pe fraţii tăi cu care împreună, prin sprijin reciproc, să ajungi pe culmea unde soarele străluceşte de-a pururi, fără să apună.
Preot George Marica