Duminica a 33-a după Rusalii -Pilda vameşului şi a fariseului

Comportamentul,gândirea şi rugăciunea celor doi oameni

Haideţi să citim împreună una din cele mai scurte parabole rostite de Iisus. O parabolă de cinci versete,cu o întâmplare simplă. Se intitulează Parabola Vameşului şi a Fariseului.„Doi oameni s-au suit la Templu ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori,nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuiala din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcă¬tosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 18, 10-14). Duminica Vameşului şi a Fariseului marchează un nou început în viaţa liturgică a Bisericii, adică perioada Triodului, pentru că din această duminică până la Duminica Învierii se foloseşte la strană cartea de cult numită Triod.Denumirea de Triod este legată de o particularitate a slujbei Utreniei zilelor de rând ale Postului Mare, care la canoane au doar trei ode sau cântări.Triodul cuprinde toate slujbele săvârşite de Biserică în perioada Postului Mare, pe săptămâni şi zile, rânduind viaţa lăuntrică a creştinilor. În sensul acesta, Triodul nu trebuie privit doar ca o simplă carte de cult, folosită în cadrul slujbelor din acest răstimp al anului bisericesc, ci trebuie văzut ca un îndrumar duhovnicesc, prin intermediul căruia strădaniile omului sunt canalizate către o înnoire duhovnicească, către o schimbare a vieţii lăuntrice.Ca titlu la meditaţia acestei duminici i-am dat:,,Comportamentul,gândirea şi rugăciunea celor doi oameni”şi de aceea haideţi să vedem cum s-au comportat,ce au gândit şi cum s-au rugat. 1)Mândria Fariseului-În Templu, fariseul se aşează în primele rânduri, ca toţi să-l vadă, rugându-se astfel: “Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca şi ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig” (Lc 18, 11-12). Din cuvintele sale, rezultă că el îi mulţumeşte Creatorului pentru că nu este asemenea celorlalţi oameni, ci este “mult mai bun” decât majoritatea şi respectă Legea întru totul. De fapt, în rugăciunea sa, nu-L pune în centru pe Dumnezeu, ci pe sine, cu toate realizările sale. Evanghelia ne aminteşte că: “El se ruga în sine“: contează doar părerea sa. Nu intră în dialog cu alţii sau cu Dumnezeu. Toţi sunt hoţi, adulteri, păcătoşi… Uită că Iisus a venit exact pentru cei din urmă (săraci, păcătoşi) ca să-i învie la viaţă… Mai mult, el nu consideră că are nevoie de Domnul, nu se recunoaşte creatură limitată, care poate fi împlinită numai de puterea divină. Fariseul nu recunoaşte că ar fi primit totul de la Dumnezeu şi nici nu-I cere ceva Domnului, ci numai Îi povesteşte realizările sale pe baza cărora consideră că merită să fie răsplătit. Nu se opreşte aici, ci îi dispreţuieşte pe cei care nu sunt ca şi el. Pentru a se lăuda, simte că trebuie să-i ponegrească pe alţii, creând ulterioare dezbinări.Şi poate că e binevenită o întrebare care se desprinde din comportamentul fariseului şi de multe ori şi al nostru.Ce este mândria şi ce este slava deşartă?Mândria se manifestă atunci când omul vrea să se arate pe sine a fi deosebit, altfel, mai bun, mai deştept, mai dotat, mai inteligent decât toţi ceilalţi oameni. Această dorinţă, chiar când e îndreptăţită, nu e neapărat şi dreaptă. Scara valorilor o stabileşte Dumnezeu. El dă talanţii. Noi dăm munca de înmulţire. El apreciază cât am făcut. Oamenii se străduiesc să respecte o scară a valorilor, pe putinţa dis¬cernământului lor. Discernământul infailibil, negreşelnic, îi aparţine însă numai lui Dumnezeu. Noi trebuie să facem cât stă în puterile noastre, ca să ne situăm pe un loc bun şi de cinste pe scara valorilor. Acolo ne impun virtuţiile, cunoştinţele, caracterul, specializarea, dar niciodată pretenţiile noastre, declaraţiile noastre. Nu ne impun cele pe care le pretindem prin cuvinte, ci ceea ce suntem şi reuşim să fim în ochii altora.Slava deşartă e atunci când cineva nu numai că se înalţă singur deasupra tuturor şi se laudă el pe sine, ci doreşte să fie lăudat şi de alţii. Doreşte să fie slăvit de alţii. Această slavă e numită de Sfinţii Părinţi slavă deşartă. De multe ori, cel care vrea să fie slăvit de alţii, îşi improvizează şi calităţi pe care nu le are. Se pre¬zintă şi vrea să apară ceea ce nu este, numai şi numai ca ceilalţi să gândească despre el că e mai bun altfel, mai bun în toate, mai deştept decât toţi ceilalţi. Din rugăciunea fariseului am putea învăţa că ,,rugăciunea însoţită de mândrie, de laudă, de dispreţ faţă de aproapele nostru, cu prea multă încredere în meritele noas¬tre, este o blasfemie, o batjocură la adresa lui Dumnezeu şi a ce¬lorlalţi oameni. De aceea şi Învăţătorul nostru ne-a spus că fari¬seul, care a făcut o astfel de rugăciune, nu s-a întors mai îndreptat la casa sa (Luca XVIII, 14).
2)Smerenia Vameşului-Şi el se prezintă înaintea Domnului. Se retrage, ca să nu fie observat. Nici nu ştie cum să se roage după regulile timpului… poate doar să repete cele dintâi cuvinte ale Ps. 50: “Doamne, ai milă de mine, păcătosul“. El nu-şi ridică ochii la cer, nu are ceva bun, ca să-I ofere Domnului şi nici nu-i trece prin minte să se compare cu alţii. Ştie că este într-o situaţie gravă de păcat. Inima lui este plină de durere, pentru că L-a supărat pe Dumnezeu şi a nedreptăţit (furat) atâtea persoane.. El se opreşte la intrarea în Templu, priveşte în jos, se căieşte de păcatele sale şi-i cere Domnului să-l trateze cu milă. Acest om, conştient de comportamentul său, care nu este întru totul în linie cu voia Domnului, îi cere Tatălui ceresc să-l ajute, să-l ierte, să-i dea curajul şi puterea să se schimbe. În altă ordine de idei, rugăciunea vameşului este ascultată, tocmai pentru faptul că acest om îşi recunoaşte greşelile faţă de semenii săi şi a hotărât să fie mai bun. El nu doreşte să-I impună lui Dumnezeu punctul său de vedere, ci se încrede în iubirea şi mila Domnului faţă de el.Şi dacă la fariseu ne-am oprit la câteva cuvinte despre mândrie şi slava deşartă,la vameş să ne oprim la smerenie. Ce este Smerenia ?Smerenia este acea putere sufletească, prin care îndepărtând de la noi orice gând de mândrie ne recunoaştem slăbiciunile, imper¬fecţiunea şi starea de dependenţă în care se află fiinţa noastră faţă de Dumnezeu. Smerenia este o frumoasă însuşire a sufletului creştin, o virtute dintre cele mai bine plăcute lui Dumnezeu, după credinţă, nădejde şi dragoste, virtute contrarie unuia dintre cele mai grele păcate din câte poate stăpâni inima omenească, păcatu¬lui mândriei.Şi viaţa Mântuitorului a fost o viaţă de smerenie.Iisus Hristos din slava cea netrecătoare a dumnezeirii s-a coborât pe pământ şi şi-a ales ca mamă pe cea mai smerită dintre femei, s-a născut într-un staul de vite şi după ce a trudit într-un atelier de dulgherie, şi-a ales ucenici cărora le-a spălat picioarele şi a sfârşit prin a se lăsa batjocorit, scuipat, pălmuit, biciuit şi pironit pe cruce.Întemeietorul credinţei noastre ne-a spus: „ Veniţi şi învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima" (Matei XI, 29) şi în¬tr-adevăr, între oameni, El a fost omul cel mai blând şi cel mai smerit din câţi au fost vreodată, iar blândeţea şi smerenia Sa au devenit măsura şi chipul spre care trebuie neîncetat să tindem.Rugăciunea inimii sau a cugetului nostru, legată de aceea în puţine dar simţite cuvinte ale buzelor, rugăciune în care nu te ocupi de greşalele altora, ci arătând o adâncă şi sinceră căinţă, te referi numai la păcatele tale, rugăciune ca a vameşului din Sfânta Evanghelie este o rugăciune bine plăcută lui Dumnezeu, pentru că smerenia îi dă tot ce-i lipsea celeilalte. Pentru aceea, cu dreptate putem spune că rugăciunea vameşului este un înalt model de ru¬găciune, mai întâi prin smerenie şi în al doilea rând pentru că, în aşa de puţine cuvinte: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului” (Luca XVIII, 13) se cuprinde aşa de mult. Se află în aceste scurte cuvinte o rugăciune de cerere, dar totodată şi una de laudă şi mul¬ţumire împreună cu o rugăciune a inimii şi a buzelor, adică toate formele de rugăciune.Recunoaştem apoi, în rugăciunea vameşului afirmată, bunăta¬tea şi milostivirea lui Dumnezeu, starea de păcate de care nu ne poate izbăvi decât ajutorul Lui, pe care-1 cheamă cu adâncă şi res¬pectuoasă stăruinţă şi totodată ne aminteşte, fară cuvinte, să nu-i uite Dumnezeu nici nevoile pe care le are.Mântuitorul ne asigură că vameşul, care s-a rugat astfel, s-a în¬tors mai îndreptat la casa sa în înţelesul că, pe de o parte, rugăciu¬nea i-a fost ascultată - şi nu putea să nu-i fie -, iar pe de alta, că sufletul său s-a simţit uşurat, curăţit, împăcat, pentru că înlăturând orice urmă de trufie a pregătit în fiinţa sa, sălaş cuviincios şi bine-plăcut Domnului.
Scurte concluzii:
-Să ne facem o analiză sinceră în care dintre cei doi oameni ne regăsim prin comportamentul nostru.
-Să nu-i spunem noi lui Dumnezeu ce facem,pentru că ne vede şi ştie
-Să nu desconsiderăm pe cel de lângă noi,să nu-l judecăm sau să-l tratăm cu dispreţ,pentru că în faţa noastră este mic,neînsemnat sau păcătos,dar în faţa lui Dumnezeu un om smerit este un om bine plăcut
-Mitropolitul nostru Bartolomeu ne învăţa:,, Smerenia este un sentiment care tre¬buie să te însoţească permanent.”.Să încercăm aşadar să fim smeriţi.Amin !

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5