Duioșie pentru virtuțile unui semn

Potrivit Gramaticii Academiei, punctuația este un sistem de semne convenționale care… și așa mai departe, adică un ș.a.m.d. pe care-l știe (cam) toată lumea. Căci nu asupra definiției voiam să stărui. Și nici asupra punctului, ca semn grafic. Și nici vreo intenție (măcar subsidiară) de polemică n-aveam.
Totul a pornit de la ce se întâmplă când mai așezi un punct lângă semenul lui. Nu se întâmplă nimic; firește, nu e aplicabilă zicerea cu unde-s doi, puterea crește, nu întărești deloc faptul săvârșit de primul punct, cel mult provoci nedumerire. Deci, două semne gemene fără efect, fără utilitate. Dar ce se întâmplă când mai adaugi încă unul?
Asta e: Nu numai că nici acum tranșarea primului punct nu capătă un plus de vigoare, ci, dimpotrivă - paradoxal! - , prin al treilea se produce o adevărată fisură în ceea ce părea atât de sigur încheiat (pentru o clipă sau pentru totdeauna): … O breșă!
Tot ce se clădise în text până aici, iată, prin aceste trei puncte alăturate, riscă să curgă, să se scurgă, să se diminueze, să rămână în suspensie, în echivoc, în eliptic, în fragilitate ori neputință.
Sau să ofere o deschidere către aluzie, iluzie, ironie, viclenie. Sau să întoarcă (pe dos) sensul enunțului abia rotunjit. Să marcheze șovăiala, bănuiala, incongruența, incoerența, intervenția, lentoarea. Ori preaplinul, exuberanța, paroxismul.
Câtă responsabilitate, așadar, pentru punctele de suspensie! Câtă încărcătură polisemantică!
Trei semne de exclamare alăturate, spre exemplu, nu schimbă soarta propoziției; mai mult, dau vigoare sensului, te limpezesc, nu mai ai dubii, ele amplifică nuanța, nu mai admit replică, tonul capătă amplitudine, plenitudine.
Pe când aceste trei minuscule biluțe de rulment desfac – în așezarea lor ascultătoare, precisă, riguros tipografică - țesătura de gând și suflet care abia se încropise ori se întinsese în mari volute. Sau stopează elanul, strunesc fervoarea, o curmă.
Și, capac peste toate, punctul, în tripla lui repetare, mai trebuie să suporte și o atribuție ingrată: să marcheze o absență, o intervenție fortuită, o tăietură, o extincție, să țină locul unui balast. Noroc însă că, în asemenea conjunctură, primește însoțirea grațioasă și convexă a unei perechi de paranteze rotunde, dar jenat – uneori până la stupoare – când punctele de suspensie sunt flancate de paranteze pătrate…
Dincolo de toate acestea (ori tocmai de aceea?), punctele de suspensie au devenit un convingător semn al dorinței de colaborare dintre cel care scrie și cel care citește. O nevoie – iar uneori o neputință – a comunicării subtile, a nuanțării infinitezimale; o soluție. O invitație la comuniune de gând, o invitație tacită la solidaritate de spirit sub cupola generozității și încrederii.