Drumurile care duc la Bruxelles

A fi un om normal, a fi un om viu! Cred ca acesta ar trebui să fie sintagma care să marcheze dorinţa noastră de a ne integra în civilizaţia europeană. Am ajuns la această concluzie după ce, ca Toma Necredinciosul, am pus degetul, am pipăit ,,rana,, Europei,- diferenţa dintre Ei şi Noi, prăpastia peste care păşim pe firul întins şi hăul, nu echilibristica , ne năuceşte pur şi simplu.

Am avut privilegiul să vizitez sediul Paralamentului UE. Ei şi? Veţi spune, poate. Un spaţiu din sticlă şi oţel, un loc unde politicienii euoropeni trag sforile, fiecare în interesul naţiei care l-a trimis la ,,post,,.

Una este să primeşti ştiri de la Tv si din paginile gazetelor, alta este să le preiei în direct, din aula Parlamantului UE. Aşa am simţit eu.

Dar nu despre parlament şi parlamantari continentali voi vorbi aici, deşi ar fi un punct ochit, punct lovit în atragerea unui număr cât mai mare de persoane interesate de cum şi de ce, cu cine şi pentru ce se fac ,,cărţile,, la masa tratativelor de la Bruxelles.

Cred că, dincoace de faţada insituţiei în sine, se află, pentru noi ca români care ajungem la Bruxelles întâmplător, o lume care se sprijină încă pe desueţii dar foarte puternicii stâlpi ai conştiinţei de sine. Belgienii, o naţie împărţită lingvistic şi nu doar, în două falii evidente, mi s-au arătat ca un întreg perfect, atunci când a fost vorba de confruntarea mea , - cetăţean al unei ţări cu prejudecăţi mioritice, cu un popor ce încă mai păstrează în amintirea colectivă dorul pentru ceea ce a avut ( coloniile) şi le-a pierdut în schimbul democraţiei.

Da, la Bruxelles democraţia nu se cultivă doar în comisiile din Parlamenetul UE, se simte pe stradă, în piaţa mare, în hotelul unde eşti găzduit, în taxi, la pizzerie , dar mai cu pregnanţă se simte în magazinele care împodobesc, ca perlele o coroană reaglă, centrul vechi al oraşului.

Acolo am întâlnit o populaţie amestecată cum nu mi-a mai fost dat să văd decât în Canada,- arabi, africani, indieni, chinezi, japonezi, turci, greci, români şi lista ar putea continua, - fac parte integrantă din peisajul belgian, aducând un spor demografic dar şi o eferevescenţă creativă care, cred că îi cam lipsea unei ţări, pe care , nu stiu de ce, avem prejudecata de a o considera rece, distantă, ca sa nu zic...arogantă.

Împreună cu 28 de doamne bistritene, femei europene, am facut drum lung spre Bruxelles. Politica! Da, pentru că totul este politică ,- politica frumosului, politica iubirii, politica înţelegerii globalizării dar şi a înţelegerii sinelui. Toate aceste faţete se pot desluşi doar prin comparaţie. Şi am făcut comparaţie, ne-am privit în ,,oglindă,,.

Avem noi, românii, tarele noastre şi, deşi în Grande Place am întâlnit ţigănci din România, cu pruncii atârnaţi de grumaz şi cutia milei în mână,- am întâlnit , la hotel, un recepţioner tânăr care părăsise Maramureşul pentru o felie de pîine mai bună, am servit ciorobă de-a noastră, acrită cu zeamă de corcoduşe, la restaurantul unui român plecat din Alxandria în urmă cu peste 20 de ani, dar care vorbea o limbă maternă perfectă,- nu am reuşit să înţeleg adevăratele valori ale Europei occidentale. Cred că pentru asta e nevoie, dacă nu de o viaţă întreagă, atunci fie şi numai de un stagiu de câteva anotimpuri.

La Bruxelles înfloriseră deja forsiţia şi narcisele. Galben, totul era clar şi solar în piaţa unde, tineri blazaţi ca o turmă de foci pe banchiză, se lăsau învinşi de soarele molcom. Nu se bucurau, nu se enervau, respirau.

Erau de un calm care, pentru un român sadea aduce cu simptomul Apoclapisei. Sfârşitul.

Pe ,,ruinele,, bine conservate, chiar strălucitoare, ale unui trecut glorios, fostii stăpâni ai coloniilor care le livrau laptele şi mierea cu ceva vreme în umră, urmaşii negustorilor cu ştaif ai unui veasc Medieval, - par să ia totul de-a gata. Sărmanii, cei care ai penetrat graniţele cu în urmă cu mai multe sau mai puţine decenii, indiferent de etnie şi conştiinţă religioasă , ei sunt ferementul civilizatoriu, economic al Bruxellesului de astăzi. Un oraş asediat cu încetinitorul. Nou veniţii nu-şi precupeţesc puterile nici ingeniozitatea în afacerei. Prosperă. Care va fi viitorul?

Un spaţiul firesc al globalizării , termen de care pe cât ne temem pe atât de mult dorim să-l trăim, să-l cunoştem.

Într-un interviu cu europarlamentarul de Bistrita Năsăud, domnul Călin Rus, un germanist cu state vechi şi solide în lumea universitară din vestul opulent, un om politic recunoscut ca valoare de colegii din Parlamanetul de la Bruxelles,- puneam întrebări care vizau soarta noastră, locală. Mă intersa spaţiul bistriţean în contextul acestui întreg, în care mie, ca jurnalist, îmi este teamă că, peştele mic ( a se citi : o tară mai mică) ar putea fi înghiţit de peştele mare ( de o ţară mai mare). Desigur, metaforic vorbind.

Am aflat că, politica la o astfel de scară, la vârful piramidei Uniunii Europene, este una a negocierii contuinue. Că nu există nici putere şi nici opoziţie. Totul se rezumă la ştiinţa negocierii, la a trimite să ne reprezinte acolo pe cei mai puternici, pe cei cu conştiinţă naţională şi care nu s-ar vine nici pentru un munte de aur, nici pentru un taler cu linte.Deputatul Călin Rus pare a fi unul dintre cei care şi-au înţeles misia şi ne face cinste. Câţi mai avem ca dânsul? Mi-ar plăcea să spun: Cu miile! Să fie.

Am părăsit Bruxelles-ul într-o amiază poleită parcă în aur. Primăvara îşi intrase în drepturi după o iarnă lungă şi cam urâioasă. Pe străzile curate, frumos aliniate, din casele cu faţade care de care mai interesante arhitectonic, nu se simţea că ar trăi oameni. Aproape nimeni nu era pe stradă. Maşinile nu epatau, nu claxonau, nici vorbă de abuteaje... Unde vor fi fost oamenii????

O tihnă patriarahală mă îndemna să îmi pun întrebarea: Asta să fie faţa adevărată a unei Europe din care nu a muşcat comunismul? Blazarea.

Nu vreau să cred că Europa-i bătrână, fără vlagă în sânge!