La noi

Dor de Caragiale

Îi spuneam unui tânăr prieten, coleg de condei, că la vârsta mea nu mai am timp să citesc. Văzându-i nedumerirea, m-am explicat: Am intrat în vremea recititului, prin selecţie, a capodoperelor literare ale lumii.
Bine, dar ce e cu I.L.Caragiale ? Ei bine, am poftă să-l recitesc şi să-l revăd.
De-a lungul anilor am vizionat la televizor sau pe marele ecran, nenumărate scenete, piese şi filme, făcute după opera lui, în diferite viziuni regizorale, dar în interpretarea unor formidabili actori români din ultima jumătate de secol.
Am revăzut de curând „O scrisoare pierdută”, în regia lui Liviu Ciulei. Şi am trăit intense stări de satisfacţie şi de dor. Dor după actorii de atunci – unul mai genial decât altul. Dar şi un dor trist, provocat de Caragiale. Dumnezeule, cât de adevărat şi viu este acesta după 150 de ani ! Coane Iancule, nimic nu s-a schimbat în esenţa, în osatura politico-administrativă a societăţii româneşti !
Ce trist ! Ce jenant !
Cumva compensativ, începusem, pe parcursul spectacolului ce se transmitea la televizor – „O scrisoare pierdută” - să schimb „interpreţii” cu actuali sforari. Şi a ieşit aşa: pentru Coana Joiţica – Elena Udrea, pentru Ştefan Tipătescu – Traian Băsescu, Zaharia Trahanache – Vasile Blaga, Dandanache – Emil Bob, Pristanda – Daniel Morar, Caţavencu – Monica Macovei (eventual H.M.Barroso – ca interpret împrumutat din trupa UE), Farfuridi – Dan Diaconescu sau M.R.Ungureanu, Brânzovenescu – Teodor Baconschi, pentru Cetăţeanul turmentat ( turmentat nu cu băutură ci cu neruşinarea ticăloşilor mafioţi) – milioane de interpreţi buimaci din România.
Aveţi şi alte propuneri, alte variante de „interpreţi” actuali ?
Oho! Bineînţeles că da. România este o ţară în care se stă la coadă pentru un rol din piesele lui Caragiale.

Comentarii

16/10/12 12:20
ADINA POP

Foarte interesant domnule Cotutiu ca nu ati gasit cate un rol si pentru Ponta si Antonescu, aveti mare grija ca poate o sa va excluda din USL!

16/10/12 12:21
ADINA POP

Foarte interesant domnule Cotutiu ca nu ati gasit cate un rol si pentru Ponta si Antonescu, aveti mare grija ca poate o sa va excluda din USL!

16/10/12 19:55
Eu n-am cu cine...

Ponta și Antonescu se dau fecioare neprihanite in politica romaneasca, dar tot niste mizerii sunt si ei. Ce mai, o tară fara viitor! Macar pe vremea lui Ceasca mai sperai ca macar ratia aceea o primeai, acum daca nu ai bani nici macar aceea nu ti-o permiti. Magazinele-s pline... de marfa, nu si de cumparatori. Maine, poimâine prin nivelul de trai ne vom integra cu brio in UNIUNEA AFRICANA, nu in cea europeana, dar asta nu vede nimeni. Toata lumea tace se lasa pacalita de aceste mizerii de politicieni, care se lauda in prag de alegeri, pentru ca apoi să continue dergadarea nivelului nostru de trai. Jale, nu numai Caragiale!

07/01/13 12:50
taranu mihaela

Profesor limba română, Țăranu Mihaela
Școala Gimnazială Gura Văii,
Structură a Școlii Gimnaziale „Ion Borcea”, Racova
Dor de … Caragiale
,,Tu te-ai născut la Haimanale,
Dar ai plecat demult de-acas;
Te-ai dus, maestre Caragiale,
Şi haimanalele-au rămas...”
(epigramă, Marian Cioacă)

Ziua (când vezi realitatea cu ochii deschişi) cu noaptea (când încerci să te ascunzi sub adevăr) leagă ore scurse inutil, inoportune, deplasate, în vacarmul neobişnuit al existenţei noastre care rânjeşte ironic de noi.
În timp ce trestii gânditoare, cu două picioare, conştiinţă şi destin, chin ascuns prin ridurile feţelor, ţopăie pin stresul cotidian într-un mod inconştient, bizar, divagând spre prostie eu îmi întorc privirea în urmă, spre trecut, spre umorul-sursă lipsit de hidosul beat de azi.
Ziua mă înstrăinez de lumea de azi, în care nu mă mai pot recunoaşte şi pe care nu o înţeleg iar noaptea vine lungă, plictisitoare şi …, ca un traznet, îmi e dor de Caragiale. În jurul lui pluteşte într-o stare infinit valabilă perspectiva comică care mă revigorează, îmi descreţeşte sufletul prizonier al acestei societăţi muribunde, decapitată de moral prin politică strâmbă şi sărăcie alimentată de presă, televiziune şi radio. (Mă contrazic dacă afirm că românul ciuleşte urechile la un banc prostesc auzit la radio şi, contrar, cască în timpul unui interviu al dirijorului Konrad von Abel care a cunoscut geniul maestrului Sergiu Celibidache… şi despre care vorbeşte cu patimă, cu toate că este de alt sânge? )
Românul din anii 2000 dă uitării adevăratul frumos - comediile, tragediile nemuritoare din antichitate care îţi smulg fără să vrei lacrimile, poemele cu versuri lungi – în vreme ce, după 30 ianuarie, când ne apropiem de aniversarea geniului eminescian şi de cea a lui Caragiale, mai aud pocnitori pe stradă, rămase de la Revelion, mai văd câte un turmentat căzut sub mahmureala iluzorie şi încă mai rămân sub impresia copleşitoare că o sărbătoare poate deveni uneori aproape hidoasă dacă prin ea trec ca fantome golani, huligani, aurolaci, haimanale etc.
Ca săgetată am găsit o scuză: duc cu mine, cu siguranţă melancolia bolnavă a celui care vrea o schimbare cu finalitate, cu ţinte notate optim, cu deviza “Fapte, nu vorbe!...”.
Încerc să înţeleg ce mi-a provocat „dorul de Caragiale“. S-a schimbat, oare, prea mult lumea din jur fără ca eu să-mi dau seama? Am îmbătrânit eu prea tare la doar 34 de ani şi elevii mei de la clasă nu m-au revigorat prin simplul fapt că nu îl mai simt pe Caragiale aşa cum mi-aş dori eu? Mă deranjează o hărmălăie sub care nu se afla, mă tem, nimic? E prea evidentă absenţa celor „şapte ani de-acasă“ în societatea românească de azi?
Mă surprinde că n-am auzit din partea nici unui oficial (preşedinte, premier, miniştri, parlamentari) nici un gând serios, nici o investiţie în literatură, în educația copiilor noștri, doar o horcăială, o neputinţă ascunsă sub ghearele lui “NU ştiu… Du-te la…!” sau “Lasă, că la noi merge ş’aşa…!”?
Mă supără că am ajuns să judecăm şi noi - exclusiv - in termenii falşi ai sărăciei “NU am… Nu te pot ajuta…” continuând, normal, să maimuţărim tot ce la europeni, la americani li se pare firesc?
Mă agasează, oare, că sărbătorile nu mai sunt o stare, ci o agitaţie isterică? şi că ne urăm „Sărbători fericite !“ având despre fericire un soi de obligaţie socială?
Se zice că un popor are destin cât timp mai crede în “ceva”. Cel care a zis asta se gândea, cu certitudine, la valori. In ce „ceva“ mai credem noi azi? Aş vrea să găsesc scuze si nu găsesc decât explicaţii. Sau invers.
Ca să rezum, lumea lui Caragiale mi se pare mai mult decât simpatică. Mi se pare aproape un paradis pierdut. De ce-or fi râzând unii de ea? De ce-or fi comparând-o cu ce se petrece azi? Ce legătură are Caţavencu, să zicem, o canalie amuzantă la urma urmei, cu canaliile actuale? Şi cui îi arde de râs dacă urmăreşte, cât de cât atent, ce se întâmplă cu libertatea noastră pierdută fără dreptul de a fi recăpătată?
In clipa aceasta, nu mă mai interesează lipsa de respect. Am citit într-un articol online că la statuia din faţa Teatrului Naţional, care-l reprezintă pe Caragiale, numai capul e al lui Caragiale…trupul e al lui Lenin. Rămas în atelier cu un „Lenin“ care nu interesa (sau nu mai interesa), sculptorul a taiat capul lui Lenin şi-a pus pe umerii lui capul lui Caragiale, operaţie care se făcea frecvent în Roma veche când împăraţii îşi aşezau chipul pe statui decapitate. Nu are relevanţă. Caragiale va rămâne miraculosul “Al matale, Caragiale....”.
Ce importanţă ar avea pe ce structură este aşezat capul lui Caragiale? Ştiu doar că în lumea lui Caragiale nici un personaj nu te scoate din minţi sau te sufocă. E foarte distractiv să-l asculţi pe Farfuridi vorbind despre Europa … şi Brânzovenescu … ce ramoliţi încântători!), pe inegalabilul Agamiţa sporovăind despre cum a întors-o el „cu politica“, pe Trahanache invocând „enteresul ţării“ sau pe Tipătescu zicând „Zoe, fii bărbată“. Toţi au haz. Te binedispun. Şi… nu o dată ci de fiecare dată când răsfoieşti drama societăţii rizibile de atunci în rândurile din O scrisoare pierdută , Conu Leonida față cu reacțiunea, O noapte furtunoasă, D-ale carnavalului.
Cu cine i-am putea asemui azi pe aceşti cavalerii ai râsului? Rică Venturiano sau Ipingescu şi jupân Dumitrache cu „sfânta Constituţiune“. Sau cu câtă încredere de sine citeşte presa conu’ Leonida „ca să vază cum mai merge ţara“... şi veţi accepta, sper, că lumea lui Caragiale e de-a dreptul idilică în comparaţie cu cea în care trăim azi fără a râde cu lacrimi, de fapt fără a râde deloc.
Trăiesc monoton într-un colţ din Moldova care pare să fie mai pur decât Bucureştiul de mahala a zilelor noastre dar, totuşi, îmi lipseşte dezinvoltura „caraghiozilor“ lui Caragiale şi nici nu mă copleşeşte umorul lui ci mă iradiază şi îmi dă curajul de a străbate cu nesimţire uneori integrarea în societate. N-aş fi, deci, temperamentală, omul cel mai potrivit pentru a mă da în vânt după autorul care şi-a batut joc, în unele lucrări de eseistică, de poporul român – venerabilul Patapievici. Şi poate că, în general, oamenii au oarecare greutăţi în a-l gusta pe „ultimul ocupant fanariot“, cum l-au numit contemporanii, pe Caragiale. Are limba prea ascuţită, veninoasă, acidă şi nu iartă dacă ceea ce vede e bun de aşternut pe hârtie.
Cum ar fi fost să trăim în lumea lăbărţată a lui Caragiale în care îţi apare în cale doar un cetăţean turmentat, de ieri şi nu o mie de orice clasă socială, de azi ?Ce dor îmi e să umblu în lumea lui Caragiale pe care unii o ponegresc asemuind-o cu cea de azi, fără să mijească ochii spre a observa două deosebiri esenţiale :
• La drept vorbind, şi „cetateanul turmentat“ e încuiat în trecut, demodat…
• Şi, apoi, azi, de la teatru, dacă nu-ţi place spectacolul, dacă ai nesimţire, te furişezi fără aţi ridica pălăria şi ieşi în timp ce viaţa nu te oblojeşte cu cea de-a doua şansă căpătată.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5