DIN RAFTUL ”CONEXIUNI” – MARCEL MIRON, ”SPRE ORIZONTURI ALBASTRE”, POEZII

ELENA M. CÎMPAN

Volumul lui Marcel Miron, ”Spre orizonturi albastre”, frumos ilustrat cu grafică de Liviu Șoptelea, prefațat de Mircea Platon, care afirmă că ” Marcel Miron este unul dintre acești vechi moldoveni care stau cu masa cuvintelor bune de mâncat, (... ) căutând pe la răscruci oameni care să-i treacă pragul”, pornind de la o istorisire a lui Dimitrie Cantemir, se prezintă a fi ”un aluat evanghelic”, din care crește și se răspândește hrana poetică a unui cititor. Cititor fidel textului sfânt, așa cum un text poate căpăta acest atribut, prin semnificație, conotație și chiar prin orizonturile propuse, care la Marcel Miron sunt albastre precum infinitul.
Marcel Miron scrie o poezie a trecerii, a ”marii treceri”, numită și a „pragului poetic”: ”pragul (...) , ca o ființă vie,/ păstrează amprentele/ tuturor pașilor”, în care ”cuvintele palide/ prezente în dicționare/ prind viață”, ca niște ”metanii sunătoare”. Impresia versului ”Marcel Miron”, cu rezonanță de cronicar, este de ecou al unor trăiri ascunse, în taină, ce aparțin unui ”pelerin”, ”prăfuit/ cu sufletul veșted”. Pelerinul nu este altul decât poetul, dintr-o ”zodie albastră/ de dincolo de orizont”, care ”din când în când/ (...) își pipăie rana de la inimă”.
Odată cu Țara Sfântă este atinsă și destinația poeziei, este aflat și un ”Athos al poeziei”, neînceput, unde ”Dumnezeu mai are de creat ceva/ iar eu am o coastă în plus”.
Urmărit de acest motiv al călătoriei, Marcel Miron se identifică în ipostaza de a încerca drumuri, pe baza experiențelor semenilor, dar se lovește de ”ferestre blocate”: ”Stau de la o vreme/ cu ochii pe mersul trenurilor.// Nehotărât a urca/ întreb călătorii de la geamurile închise”, dar ”nimeni nu înțelege/ ori n-au timp să răspundă”, încât destinul nu poate fi decât pe cont propriu. Și cel literar, la fel.
Marcel Miron este poetul ”slovei de foc” ( a lui Arghezi ), scriind în secunda inspirației, ”mai puțin pregătit/ decât toți nepregătiții”// O sută de ani/ până ce lutul/ de pe roata olarului/ zboară.// Și o secundă de foc”// Ea/ mai lungă decât toate viețile/ în zbor nesfârșit/ către ghemul timpului.” Îndrăgostindu-se, poetul resimte starea de grație ca pe o menire universală, cu toate binefacerile, cu toate consecințele, de la o ”rupere a baierelor timpului”, până la durerea ”nodului nou al vremii/ după ruperea aceea ireparabilă”.
Ca orice poet ce înțelege rostul vieții, prin creație, parcurgând etapele ființei cu dăruire, în pragul devenirii, simte cum ”de la o vreme/ bărbile cresc/ și pe dinlăuntru”, ca o formă de ”închidere a ferestrelor”, de retragere în sine, de cugetare în liniște. Este, poate, cel mai dorit prag pentru poet. De aici, admirația spre înalt, cu ochii la ”orizonturi albastre”, unde ”florile sunt ochi de lumină” și ”prin ele/ țărâna/ vorbește cu Dumnezeu”. Cuprins de îndoială ( ”Oare să urc/ în norul care trece?”), Marcel Miron alege să cânte, în continuare, ”doine de zbor”, cu credință și cu credința că ele vor fi auzite și vor ajunge ”spre orizonturi albastre”.

test2

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]