alp

DIN RAFTUL ”CONEXIUNI” – DANIELA TRANDAFIR, ”POEME DIN TĂCERE”, POEZII

ELENA M. CÎMPAN

Când am auzit-o pe Daniela Trandafir recitând din poezia ei, vers amestecat cu plâns, am crezut că este o manifestare a teatralității, ușor de aflat nu doar pe scenă, dar, când i-am citit poeziile, am văzut cum starea de introvertire o caracterizează pe autoare, mai mult decât orice expresie exterioară.
Purtând numele de Trandafir, m-am gândit la ...”Domnu Trandafir” și chiar l-am găsit în carte, în imaginea tatălui, evocată cu greutate, cu durere, cu regret pentru cel dispărut:”Speram să-mi mai reciți o strofă/ Din Păunescu sau din Eminescu/ Și să vedem cum păsările vin și pleacă/ pe cerul ce coboară doar la noi în poartă. Vino acasă, Tati,/ mai stai cu noi puțin/ se-așterne focul în sobă/ Și-omătul pe câmpii.”
Daniela Trandafir trăiește și scrie cu doruri multe. Unul dintre ele este dorul de Bistrița, unde a copilărit:”Aș vrea să-ți arăt Copacul-Lalea./ Ți-am vorbit despre el?/ E într-o îmbrățișare de alei,/ Din Bistrița.” Apoi, dorul de Eminescu: ”La rădăcina ta aș vrea s-adorm/ Căci te iubesc al nopții mele domn”, dorul de cel drag: ”Sperând să cred/ Că mâine-mi vii din laptele din zare”, dorul de mamă: ”Așteaptă-mă, măicuță! – De dor și pietrele de-acasă plâng/ Și fânul este dulce când în el m-afund”, dorul de mare: ”Marea vorbește/ Ca o muzică a focului”, dorul de Ardeal: ”Dumnezeu a făurit Ardealul – ”Prin vers și doar prin vers mă-ntorc la tine/ Unde m-am născut din pântece de poezie”.
Poeziile Danielei Trandafir sunt discursuri, lungi ca întindere, cu timp pentru a fi povestite, rostite în ... ”tăcere”. Uneori, din revoltă, ”Cine mai are timp de poezie/ Într-o lume creată-n eter?/ Virtuală ajunge să-ți fie și viața/ Dirijată politic de interese de fier”, apare imaginea salvatoare: ”Poetul privește, așterne, zidește între coperte/ Piramide eterne de-a fi și de-a este/ Consecvența e o altă poveste./ Nimic nu-i poate frânge versul/ Nici focul, nici gerul/ Poetul e zidit din cenușă/ Și-n ochii rostirii s-a scurs albastru, cerul.”
Întoarcerea la copilărie îi dă prilejul poetei de-a se juca cu existența, înțeleasă acum altfel, cu gravitate și inexistentă înafara poeziei: ”Din lut s-a născut poezia”... ”Suntem doar pagini pe net sau pe web/ Între repetate voturi și promiscue lupte/ Suntem blamații ce cred în mister/ Uităm candoarea din steaua zăpezii,/ Colindul din magica noapte”... ”Uităm derdelușul din spatele curții/ Și goana în sănii de-argint”... ”Nu suntem unul în veșnicii, doar doi,/ Cu iubiri, eșec, începuturi/ Din lut și în lut e cuvântul.”
În această lume, conturată de figuri, de simboluri, Daniela Trandafir mai are un singur dor: ”Aș vrea să scriu/ Dar mintea-mi tace/ Și, ca un melc în carapace,/ Gândurile-mi par opace” sau ”Aș vrea să scriu,/ Să nu mă pot opri/ s-aștern pe coala stacojie/ o viață cuprinsă-n poezie”... ”Dă-mi forța să mă scriu/ Să mă așten, să-mi dormi/ Iluzia de bine din infern/ Să mă aperi, doar tu, poezie,/ Să nu mai pleci!/ Coboară, urcă-n mine!”
Pentru toate aceste ”Poeme din tăcere”, Daniela Trandafir răspunde cu destinul ei literar.

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]