Dimensiunea axiologică a vieţii culturale bistriţene in viziunea lui Menuţ Maximinian

Astăzi jurnalistul, scriitorul, etnologul Menuţ Maximinian îşi schimbă prefixul. La 30 de ani, Menuţ este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori ai generaţiei sale, cărţile lui fiind bine receptate atât la nivel judeţean, cât şi naţional, prin cronici pozitive în publicaţiile consacrate. Un cv bogat, care aduce în prim plan mai multe laturi ale unui om căruia îi place să stea la taifas şi mai ales să demoleze mitul că tinerii nu pot reuşi prin propriile forţe. Menuţ Maximinian este un animator cultural al Bistriţei, un om iubit de ai lui.

-Care a fost temeiul in virtutea căruia ai luat decizia de a te ocupa de folclorul românesc?

-Nu ştiu în ce măsură reuşesc să mă ocup aşa cum trebuie de tradiţiile strămoşeşti, comoara de netăgăduit a noastră pe aceste meleaguri binecuvântate de aripa ocrotitoare a îngerilor. M-am născut în folclor, am trăit înconjurat de oameni care au slujit folclorul şi era normal să apăr şi eu, în măsura posibilităţilor mele glia. Am urmat facultatea de etnologie şi am master în acelaşi domeniu. Încer şi greu reuşesc, să lupt cu morile de vânt, care distrug tot ce este mai pur, mai frumos în creaţia populară. Mă enervează când văd vedetele de carton care profanează folclorul. Sunt puţini maeştrii în acest domeniu.

-Ce semnificaţie poate fi atribuită in accepţiunea ta vieţii culturale bistriţene ca parte integrantă a vieţii culturale româneşti?

-Bistriţa şi Năsăudul sunt parte integrantă a culturii româneşti, fără de care identitatea noastră ar fi ştirbită. Să ne gândim la Liviu Rebreanu, întemeietorul romanului modern, George Coşbuc-poetul ţărănimii, Andrei Mureşanu, a cărui versuri răsună în Imnul Naţional, academicienii, dar şi martirii care au devenit sfinţi: Tănase Todoran de la Salva sau Pahomie de la Gledin. Din Bistriţa a pornit prima antologie tradusă în 6 limbi a scriitorilor români, care a făcut înconjorul Europei prin intermediul Centrului Cultural Municipal. Bistriţenii au fost cei care au expus artizanat la Parlamentul European în momentul în care am fost primiti în Uniune, şi tot ei au susţinut un amplu program artistic prin intermediul Societăţii de Concerte.

-Cum ai defini raportul dintre tine şi mediul academic bistriţean?

-Unul de bună colaborare. Eu sunt prezent la foarte multe activităţi demarate de universitarii noştri, de la care învăţ zilnic câte ceva despre importanţa culturii spirituale, care în România este pusă în umbră de cea matarială. Bistriţa musteşte acum de instituţii de învăţământ superior care pregătesc viitorul ţării. Cât de capabilă este noua generaţie vom vedea în câţiva ani. Sunt tineri care vor să facă lucruri măreţe, însă sunt opriţi de mecanismele ruginite ale legislaţiei.

-Deşi toate cele 7 cărţi pe care le-ai publicat s-au bucurat de un succes foarte mare in faţa publicului cultural bistriţean, ai putea spune totuşi care din ele a avut un impact mai special in adevăratul sens al cuvântului?

-Fiecare a avut impact pentru un segment de public. Prima carte, „Confesiuni”, Ed. Arcade, 2004, valorifică date biografice, stări de spirit şi nuanţe umane din întâlnirile cu cele mai importante vedete de folclor din întreaga ţară, începând de la Sofia Vicoveanca, Nicoleta Voica, Angela Moldovan, Benone Sinulescu, Valeria Peter Predescu la cei mai tineri şi talentaţi solişti. „Cartea Diuganilor”, Ed Karuna, 2006, este o monografie A satului Dumbrăviţa din jud. Bistriţa Năsăud. Este o clipă astrală aş spune în biografia mea, când mă întorc cu toată raţiunea de a fi, cu patima fiului de ţăran neaoş dar care ajunge domn la oraş, omul care nu poate scăpa de dorul de ACASĂ, dor care îl arde, îl atrage mereu spre locurile de baştină. „Cartea Diuganilor” se bucură de o primire critică excelentă din partea literaţilor, folcloriştilor. Este lansată într-un cadru specific ţărănesc, ceea ce face să aibă ecouri meritorii în mass media naţională. În antologia „Generatia in blugi”, Ed. Karuna 2007, public o seamă de ,,pastile,, din cotidianul Răsunetul, unde au fost inserate de-a lungul a 6 ani, în cadrul unei rubrici, cu acelaşi nume. Sunt stampe ale unui cotidian transparent aproape, detalii ale unui întreg prin care noi, cititorii, oamenii prezentului apăsaţi de griji şi necazuri, trec cu indiferenţă la ceea ce este frumos, interesant şi ne înconjoară. Cartea intitulată „Chip de înger”-Ed. Karuna 2007, este un document prin care este reliefată istoria recentă a Aşezământului Sfântul Iosif de la Odorheiul Secuiesc. Din paginile, scrise cu toată dragostea mea izvorăsc pilde de curaj omenesc, bunătate şi raţiune, sacrificiu şi aplecare spre cei 120 de copii, care sunt crescuţi de 10 măicuţe dintr-o mănăstire din Munţii Harghitei. Un loc mai puţin umblat de oamenii obişnuiţi, dar care nu a fost nici o clipă abandonat de Dumnezeu însuşi.

Cu copii orfani e creată o relaţie reciprocă de dragoste şi umanitate adevărată. Se leagă acel fir roşu al acţiunii prin care Omul nu se mulţumeşte doar cu ceea ce are, încearcă cu toate puterile lui să facă Bine, să-şi ajute semenii. Pentru carte am primit scrisoare de felicitare din partea preşedintelui Traian Băsescu. “Pe aripa cerului” conţine proză jurnalistică şi a apărut la Editura Karuna în 2008. Deşi nu epartează prin numărul de pagini, cartea asta are puterea de-a penetra spaţii şi timpi, de a radiografia situaţii şi destine umane. “Povestea Anei”, volumul apărut la Editura Lidana din Suceava în 2009 surprinde latura umanitară a voluntarilor Fundaţiei de Caritate şi Întrajutorare Ana, personal fiind implicat într-o serie de acţiuni umanitare ale fundaţiei. Antologia de texte “Solidaritate şi toleranţă”, Editura “Mesagerul” 2009 prezintă gândurile despre cele două concepte a 95 de nume, răspunzând invitaţiei scriitori, profesori, medici, preoţi, sociologi, psihologi. Lucrez în continuu. Am multe proiecte, cu timpul stau mai prost. Munca de ziarist la cotidianul Răsunetul îmi ia cea mai mare parte din energie.

-În ce manieră se fac cunoscute proiectele culturale desfăşurate in judeţul Bistriţa Năsăud la nivel naţional?

de cunoscute, deşi de multe ori cei din capitală nu prea vor să bage în seamă provincia. În provincie se întâmplă de multe ori lucruri înzecite calitativ, nepromovate aşa cum ar trebui, deşi sunt, repet, cunoscute. Însă accentul cade spre extrema derizoriului. Bistriţa este prezentă în cele mai importante reviste de cultură din ţară şi străinătate. Proiectele culturale la Bistriţa aparţin, în mare parte, la trei structuri-centre culturale, două de stat: Centru Judeţean pentru Cultură, finanţat de Consiliul Judeţean, Centrul Cultural municipal "George Coşbuc"-sub sigla Primăriei municipiului Bistriţa şi Centrul Multicultural Bistriţa, aparţinând Societăţii de Concerte, asociaţie privată. Fiecare are un finanţator precis, Consiliul Judeţean, Primăria, iar cea privată, prin proiecte obţine fonduri nerambursabile de la ambele instituţii de stat. Interesant este că managerii culturali şi-au împărţit şi domeniile de activitate şi teritoriul. Centru Judeţean derulează proiecte culturale mai mult în teritoriu, participând cu spectacole, expoziţii, lansări de carte, la manifestările importante din localităţi, gen zilele satului. Tot aici fiinţează o societate a scriitorilor pe judeţ, care editează atât lucrări individuale, cât şi antologii, Asociaţia Meşterilor Populari, Asociaţia Coregrafilor, Asociaţia Artiştilor Amatori, la Bistriţa având filială şi Uniunea Artiştilor Plastici, din păcate nu şi Uniunea Scriitorilor din România. Centrul editează "Revista Ilustrată", o reiniţiere a publicaţiei cu acelaşi nume a lui Ion Pop Reteganul, care inserează majoritatea acţiunilor culturale, tradiţii, artă populară. Sub egida Consiliului Judeţean apare şi "Mişcarea literară", publicaţie înfiinţată cu ani în urmă de Liviu Rebreanu, care se adresează, mai mult, elitei scriitoriceşti. Centrul "George Coşbuc" are majoritatea proiectelor în municipiu, de la Festivalul de teatru profesionist "Liviu Rebreanu", la Festivalul fanfarelor "Mihail Warga", Festivalul Internaţional de Folclor "Nunta Zamfirei", Festivalul de Muzică uşoară Blow Music sunt doar o parte din paleta de acţiuni săptămânale de aici, completate de Societatea Scriitorilor Bistriţeni, care anul trecut a cutreierat întreaga Europă. Revista "Conexiuni" este un plus de promovare pentru Bistriţa. Societatea de Concerte prezintă la Sinagoga Bistriţa serate cu muzică cultă, iar prin editura Charmides lansări de carte şi editări de cd-uri. Aici a debutat Grigore Leşe. Ultima apariţie a fost roamnul "Vinul tânăr", scris de Marilena Tutilă, jurnalist care a activat ani de zile la Bucureşti. Bistriţa numără zeci de solişti, scriitori, artişti plastici, împărţiţi în găşti mai mult sau mai puţin compatibile între ele. Spre deosebire de anul trecut criza a venit şi în cultură, acţiunile rărindu-se, tipăriturile la fel.

-Ce te-a determinat să contribui la iniţierea şi conceperea antologiei despre solidaritate şi toleranţă in colaborare cu editura PROADO?

-Munca mea de aproape 10 ani în această asociaţie. Nu este uşor să vorbeşti despre solidaritate şi toleranţă. Antologia „Solidaritate şi toleranţă” este o provocare la imaginaţie. Doar respectând cele două canoane ale Drepturilor Omului vom convieţui pe pământul unde digitatul ia locul umanului, pe alocuri. Proiectul „Solidaritate şi Toleranţă” este, de acum, o tradiţie pentru Asociaţia Pro Apărarea Drepturilor Omului. Au avut loc deja două ediţii în care, indiferent de confesiuni, crezuri, etnie, ne-am adunat cu toţii pentru a participa la un şirag de activităţi culturale, artistice, religioase. Jocurile româneşti, maghiare, săseşti, ţigăneşti au primit aplauze la scenă deschisă, la fel ca piesa de teatru a actorilor din Penitenciarul Bistriţa, care au evoluat pentru semenii lor, dovedind că talentul nu este privat de libertate. Exprimarea prin artă e o adevărată terapie şi pentru persoanele cu dizabilităţi, sau pentru bunicii de la centrele de persoane vârstnice, vizitaţi cu acuarele, pentru a picta împreună, de copiii din şcolile noastre, care ne-au dat o lecţie de viaţă. Întotdeauna s-a găsit un înger care să îşi aplece aripa peste noi, protejându-ne în clipele grele. Atât de mare este iubirea şi compasiunea lui Dumnezeu pentru Creaţia Sa, încât El ne-a dăruit fiecăruia dintre noi câte un înger păzitor, care ne ajută să trecem cu bine peste durerile vieţii. Îngerii sunt pentru fiecare îndrumători, protectori, inspiratori, prieteni. Sunt solidari şi toleranţi pe tot parcursul vieţii. Dar noi... Noi cum suntem unii cu alţii? Suntem oare dispuşi să renunţăm la orgolii pentru a fi alături de cei care au nevoie? Îl ajutăm pe cel ce întinde mâna, îl ascultăm pe cel singur, îl iubim pe cel care are nevoie de dragostea semenilor, îi integrăm pe cei care au nevoie de societate? Pendularea între cer şi pământ în descoperirea drepturilor pe care le avem, atitudinea de răzvrătire şi orgoliu sau de adâncire în sine, este căutarea de înnoire a ceea ce ne înconjoară. Alegem calea dialogului: un timp al prezenţei, al instituirii, constituirii şi reconstituirii expunerii, adecvat unui plan care vizează un scop conturat pe măsura asigurării între ţepuşele celor mai potrivite întrebări pe care poate să şi le pună Fiinţa. Alunecăm în lumea conexiunilor (din cele existente, în cele posibile) pentru a găsi un model al lumii, o paradigmă operaţională a fiinţei, capabilă de o schemă ontologic-topologică. Ca şi în cazul muzicii, aici trebuie să cânte golul, tăcerea dintre cuvinte, ca şi culorile pe o pânză, cuvintele trebuie să înceteze de a mai fi identice cu sine, începând să fiinţeze. Solidari şi toleranţi în gânduri, într-o antologie de nivel internaţional, plăsmuită din suflete care bat la unison pentru Drepturile Omului, din diverse colţuri ale lumii. Solidaritatea şi Toleranţa se împletesc într-o simbioză a trăirilor umane, ascultând la unison cântarea îngerilor: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”.

-Care este stilul literar pe care l-ai adoptat şi care te diferenţiază de alte abordări literare la fel de cunoscute?

-Am pus accentul pe proza jurnalistică, mai puţin abordată la Bistriţa, însă bine receptată de critica de specialitate din capitală. Nu am uitat de cărţile de etnologie, cu care merg în paralel. Sunt un tip al contrariilor, iubesc presa, de care nu m-aş despărţi, iubesc atât creionul şi izul cernelii, dar şi sticla. Lucrez aşadar şi în presa scrisă, dar şi în televiziune. Iubesc tradiţiile cărora le descoper mereu noi valenţe, şi mai presus de toate iubesc litera. O zi fără scris e o zi neînsemnată în calendarul sufletului meu. Scriu precum respir, precum iubesc florile de vară, precum aştept dragostea în pragul inimii.

-Împărtăşeşti viziunea lui Eugen Lovinescu potrivit căreia cultura română trebuie ca mai intâi să imite culturile mai evoluate pentru ca ulterior să-şi construiască un fond propriu?

-Avem atâtea resurse culturale incât nu este nevoie să imităm pe nimeni. Marele curente literare româneşti pot porni de aici, să nu mai vorbim de marile creaţii populare. Cultura română poate sta singură pe eşichierul european, fără a imita pe nimeni. Suntem, am fost şi vom fi un focar de cultură adevărată, care a dat nestemate de-a lungul timpului. Nu suntem imitatori, suntem făuritori.

-Cum ai caracteriza in linii mari postmodernismul românesc şi prin ce crezi că se diferenţiază faţă abordările postmoderne occidentale?

-Postmodernismul vine să spargă toate canoanele literaturii. Din acest punct începe o nouă eră, în care versul nu mai are graniţe, chiar şi două slove fiind de ajuns pentru a sugera intenţia poetului. Pentru prima dată auzim de versuri în proză, de proză în versuri, limitele desfiinţându-se. Scriitorul de azi spune tot, nu mai are oprelişti, cu cît este mai multă vulgaritate şi incisivitate, cu atât mai mult se câştigă. Temele nu mai sunt teme, ceea ce nu era permis este bine să expui. La modă sunt cărţile cu prostituate şi linii fierbinţi, cu bărbaţi goi sunt duş, cu versuri scrise parcă de partea întunecată a sufletului, nu de cea luminoasă. Cărţile românilor oglindesc perfect societatea paralizată de prosite ăn care ne află. Va fi greu să cultivăm, din nou, bunul gust. Am preluat, de la occidentali tot ce este de mai prost gust. Critica se face după ureche şi după prietenii, promovarea aşişderea. Poţi să fii un scriitor de cea mai proastă speţă şi să ai o imagine de mare trubadur prin litere, sau să fi un talent adevărat şi să rămâi îngropat în provincie. E grav, dar ăsta este adevărul, există o vamă greu de trecut peste geana Carpaţilor.

-Ce direcţie ar trebui să adopte, in accepţiunea ta, literatura română contemporană pentru a cunoaste o oarecare ascensiune?

-Ar trebui să pornească de la noi o campanie intensă de promovare a scriitorilor. Mai întâi a marilor clasici, care nu vor putea fi egalaţi niciodată de străini, apoi a scriitorilor contemporani. Avem atâtea talente, se scrie mult în ţară, fără sprijin însă. Este trist că drumul de la scriitor la cititor este îngreunat de sistem. Ministerul Culturii nu se prea implică în proiecte de revigorare a lecturii, editurile nu te mai promovează la târguri. Îţi dau tirajul în braţe şi trebuie să te descurci tu. Când vom avea programe de promovare a scrisului vom fi oameni fericiţi. Până atunci ne pierdem în anonimatul provincial.

- Cum te vezi tu, acum, de ziua de naştere?

-Un om obişnuit, care s-a străduit să rămână ancorat în credinţa moştenită acasă. Un om căruia îi e dor de uliţa copilăriei, care este prieten cu toată lumea şi care crede că este loc sub soare pentru toţi. Iubesc viaţa, iubesc frumosul, iubesc fiecare răsărit de soare şi fiecare mângâiere de aripă de înger. Un om binecuvântat, care este conştient de acest fapt şi mulţumeşte zilnic Celui de Sus.

Tudor Petcu -critic literar, masterand al Facultăţii de Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti