DESTINE LITERARE – ÎMPREUNĂ PRIN VREMURI

Motto: ,,Limba română este ca o duminică fără sfârşit”
(Nichita Stănescu)

Antologia „Destine literare”, al cărei coordonator este scriitorul Ioan Mititean, se doreşte a fi, conform semnatarului prefeţei, Al. Florin Ţene – preşedintele naţional al Ligii Scriitorilor Români, membru al Academiei româno-americană, „un mijloc de promovare a literaturii în Năsăudul încărcat de istorie”, dar şi din Năsăudul încărcat de literatură, aş adăuga, promovând 25 de scriitori şi poeţi contemporani, folosind ca prilej de suflet împlinirea a 155 de ani de la înfiinţarea Asociaţiunii ,,ASTRA” şi a 150 de ani de la naşterea „poetului ţărănimii noastre”, George Coşbuc.
Ioan Mititean este una dintre personalităţile cu adânci rădăcini năsăudene, în esenţă de un românism absolut, care a scris ciclul „În vârful peniţei”, un număr impresionant de cărţi, promovând toate evenimentele şi evocând toate numele mari ale culturii transilvănene, intrate în patrimoniul naţional, de la Coşbuc încoace şi până la scriitorii debutanţi.
Emblemă a Transilvaniei, dar şi a cărţii în sine, este George Coşbuc, (de la a cărui naştere s-au împlinit 150 de ani în 2016, iar de la moarte se vor împlini 100 de ani în anul 2018), poetul ,,nepereche”, care se autodefinea: „suflet în sufletul neamului meu”, căruia i-a cântat „bucuria şi amarul”, intenţionând să realizeze o „monografie a satului transilvănean”, ţesând o întreagă operă în jurul acestuia, imprimând toate marile teme ale literaturii universale: de la natură la iubire, la religie, la război, la istorie, la folclor, venind în continuarea ideilor promovate de Mihail Kogălniceanu în ,,Introducţia” la „Dacia literară” (unde li se cerea scriitorilor să se inspire din natura, folclorul şi istoria patriei). Practic, de aici începe literatura română modernă.
Coşbuc deschide alături de Slavici galeria marilor scriitori pe care i-a dat Transilvania, fiind urmaţi de Lucian Blaga, poet, prozator şi filosof, Octavian Goga, poet, Liviu Rebreanu, scriitor, Ion Agârbiceanu, scriitor şi Ioan Alexandru, poetul ,,imnelor” religioase.
Antologia „Destine literare” cuprinde un număr de şapte articole dedicate poetului Coşbuc, în care sunt surprinse ipostaze diferite ale personalităţii poetului, de la „Coşbuc pedagog şi autor de manuale şcolare” (la fel ca şi Creangă la Iaşi, unde scrie primul abecedar) scris de Ioan Mititean, până la micromonografii, „Coşbuc rămâne un poet nemuritor”, semnat de filologul Mircea Daroşi, „Aspecte lingvistice în poezia lui Coşbuc” şi comentariu pe text al poeziei „Numai una”, semnat de scriitorul Dan Popescu; o notă originală este adusă de coordonatorul antologiei, scriitorul Ioan Mititean, în articolul „Coşbuc în filatelie”; interesant este şi articolul omagial care marchează evenimentul cultural desfăşurat la Muzeul „Cuibul visurilor” din Maieru, în colaborare cu Liceul Tehnologic „Liviu Rebreanu” în onoarea lui George Coşbuc, semnat de Dan Popescu, iar în final Lucreţia Mititean aduce un omagiu poetului prin poezia „Coşbuc e al nostru”.
Este o carte cu şi despre intelectuali, care scriu literatură, care îşi înscriu numele în cartea de onoare a Ligii Scriitorilor Români şi a Astrei, toate acestea fiind mărturii ale unui patriotism autentic: „A fi om înseamnă a fi responsabil”, spunea scriitorul francez Antoine de Saint-Exupery. Practic, îndemnul lui Ienăchiţă Văcărescu este prezent şi în sufletul scriitorilor năsăudeni: „Urmaşilor mei Văcăreşti / Las vouă moştenire / Creşterea limbii româneşti / Şi-a patriei cinstire.” (1783)
Volumul este cu atât mai interesant, cu cât include în paginile sale nu numai scriitori bărbaţi, ci şi profiluri feminine, în acuarela versului, doamne peste care timpul trece frumos, lăsându-le sufletele tinere, ancorate în spiritualitate, fără niciun rid de invidie şi orgoliu: Ana Berengea, Rodica Fercana, Nadia Linul Urian, Elisabeta Luşcan, Ariadna Cristina Maximiuc, Lucreţia Mititean, Floarea Pleş, Ioana Precup. Sunt adevărate portrete în filigran ale unor poetese şi prozatoare care au avut curajul să treacă peste condiţia feminină, conturând adevărate poeme în versuri sau în proză, în tradiţia Otiliei Cazimir şi a Anei Blandiana.
,,Viaţa la ţară” a domnului Romulus Berceni, în cinci volume, cu prefeţe semnate de oameni de marcă, precum dr. Dan Lucian Vaida, Ion Lăpuşneanu, cuprinde o ,,mini-istorie” a viticulturii, unde apare pentru prima dată şi termenul de ,,şaitău”, obiectul fiind recuperat şi expus la Muzeul Grăniceresc din Năsăud, căruia autorul îi dedică, în Anexe, o poezie, intitulată chiar aşa, ,,Şaităul”. Termenul desemnează o presă pentru struguri folosită de sute de ani, în localitatea Ciochiş, dar era cunoscut peste tot în zona Năsăudului. Deşi este intitulat după numele unui roman de Duiliu Zamfirescu, ,,Viaţa la ţară”, tot în cinci volume, inegale însă ca valoare, cartea lui Romulus Berceni este un document de etnografie şi folclor, dublată de o monografie a satului, de o istorie vegetală, autorul fiind şi biolog de profesie, dar şi un volum de poezie sensibilă în care dorul reprezintă ,,acea stare învârtoşată” de care vorbea Lucian Blaga, în ,,Trilogia culturii”, care nu este specifică doar Transilvaniei, ci tuturor zonelor ţării, limba română fiind singura dintre limbile romanice în care există acest termen.
Durerea ţăranului român exploatat de veacuri transpare şi din paginile cărţilor şi din micul dicţionar, dar şi din versuri, cel mai important lucru fiind însă, demonstrarea continuităţii poporului român pe aceste meleaguri, chiar dacă unii nu acceptă această realitate şi încearcă să falsifice istoria. Romulus Berceni este un adevărat om de cultură, un adevărat patriot, deoarece, dincolo de scriere, transpare dragostea faţă de ţară a unui om care a vrut să lase ceva în urma sa şi a şi reuşit.
Generaţiile viitoare vor avea ce învăţa, ce preţui, chiar şi numai dacă vor citi ce a scris el. Scriitorul are plăcerea detaliului, chiar dacă este vorba despre arhitectura locală, de umorul pe care îl manifestă din loc în loc, amintind de Creangă, care se autopersifla, ,,fiind un boţ cu ochi” din Humuleşti, un biet cătun, care pentru el reprezenta aşa cum este Ciochişul pentru Berceni, un imago mundi, un centru, un cuzco, la care se întoarce cu gândul şi-l vede precum humuleşteanul odinioară ,,sat mare răzeşesc, cu gospodari tot unul şi unul.” Fiecare îşi lasă amprenta în mediul în care trăieşte şi ridică sau coboară nivelul vibraţional al locului în funcţie de nivelul său spiritual. În fond, fiecare are modul său de a spune ,,te iubesc”, deşi pare o sintagmă obosită, desuetă, care nu mai are prea multă valoare în lumea de astăzi.
Etnograf, biolog de prestigiu, scriitor, biograf, toate aceste atribute sunt împletite în cele cinci volume care ascund şi revelează în acelaşi timp lecţii de viaţă memorabile, trimiţând către scrierile lui Pavel Dan, care şi el era un împătimit al ,,românismului”, demonstrând perenitatea poporului român pe acele meleaguri, de la imaginea casei, a grădinii cu flori şi până la relaţia om-natură existentă în toată literatura populară, educaţia creştină acasă şi la şcoală, tradiţiile de Crăciun, claca de tors, portretul tradiţional, ocupaţii, tradiţii de botez, nuntă, înmormântare, trecând prin vremea regilor, a comuniştilor şi până în actualitate. Apar, de asemenea şi similitudini cu poetele Otilia Cazimir, Elena Farago şi cu George Topîrceanu (în ,,Rapsodii”) prin versurile delicate inspirate din lumea ,,celor care nu cuvântă”: ,,Nu mai rupeţi flori”, ,,O floare şi o albină”, ,,Familia”, ,,Emanaţii”, ,,Traseu de argint”, ,,Vis” etc. Dincolo de acestea transpare şi o lecţie de morală: nu distrugeţi ceea ce au creat alţii, dacă nu sunteţi în stare să puneţi ceva mai bun în schimb!
Ana Berengea semnează recenzia despre ,,Povestiri vesele şi nu chiar” aparţinând juristului scriitor, Ştefan Mihuţ. Într-un fel, toţi suntem nişte ,,candidaţi la fericire”, spune Ileana Vulpescu, soţia regretatului Romulus Vulpescu şi autoare a celebrului roman, best-seller în anii 80, ,,Arta conversaţiei”. Apare recenzată şi altă carte intitulată ca a celebrei Ileana Vulpescu, ,,Candidaţii la fericire”, în care descoperim un suflet delicat, asemenea lui Dimitrie Anghel sau Magdei Isanos, în poezii ca: ,,De ce nu vii?”, întrebare eminesciană rămasă fără răspuns, ,,Prunii au înflorit a doua oară”, (,,Caisul”, ,,Toporaşii”, ,,Primăvară”ale Magdei Isanos”), ,,Primăvară”, care trimite la ,,Rapsodii de primăvară” ale lui Topîrceanu.
Ioan Bindea semnează ,,A fost odată la Chiuza”, în stilul autentic al lui Creangă, amintiri şi scene de viaţă care se înlănţuiesc într-o operă uşor de citit, agreabilă şi delicată, completându-se unul pe altul, mai ales că sunt generaţii diferite. E ca un fel de joacă, în care fiecare impune reguli de joc. Amintirile trimit la scriitorul american, Mark Twain, a cărui carte ,,Aventurile lui Tom Sawyer” a făcut înconjurul lumii, dar a şi încântat generaţii întregi de copii şi părinţi.
Cartea lui Mihai Bîltag, ,,Omul faptelor” este recenzată de Ioan Mititean, care scoate în evidenţă munca de etnograf a autorului din Josenii Bârgăului. Autorul rememorează o mulţime de fapte care conferă o notă autobiografică scrierii, trimiţând la ,,Replicile” lui Eminescu, deja celebre. ,,Eu sunt,…Tu eşti…”(,,Eu sunt un geniu, tu, o problemă”).
Articolele colonelului în rezervă, Ioan Boţan: „Prislop – Liviu Rebreanu” şi „615 ani de atestare documentară – studiu monografic” aduc în atenţia cititorului aspecte inedite din viaţa scriitorului Liviu Rebreanu şi a localităţii unde s-a născut acesta. Evocarea eroilor din Primul şi al Doilea Război Mondial conferă o aură de istorie autentică Transilvaniei.
Leon Catarig, autorul volumelor ,,Doruri aprinse”, ,,Doctori în ştiinţe din Rebrişoara”, se remarcă prin dragostea faţă de folclor, faţă de poporul acesta genial, care şi-a lăsat talentul chiar dacă nu ştia carte, în versuri de o rară sensibilitate, care, au intrat şi în lumea religioasă prin muzica cunţană, bazându-se ca inflexiuni pe melodiile doinelor.
Modestia, dar şi seriozitatea sunt atribute şi ale domnului colonel în rezervă, Ioan Cordovan, care se consideră doar „un ofiţer obişnuit al Armatei Române”, însă, dincolo de meritele militare se adaugă cele ale unui autentic scriitor şi istoric, care lasă urmaşilor săi şi mai ales neamului său, pagini nemuritoare de istorie, la care oamenii de rând nu au avut niciodată acces. „Recunoştinţă pentru Eroi”, „Intervenţia hoardelor tătare în Rodna şi Bistriţa”, „Perioada anului revoluţionar 1848-1849” probează certe calităţi de cercetător, istoric, dar şi de om al condeiului care lasă în urma lui nişte opere care vor intra în patrimoniul cultural şi istoric naţional, confirmând continuitatea existenţei poporului român pe aceste meleaguri, dincolo de pretenţiile nefondate ale pseudoistoricilor.
Mircea Daroşi, profesorul excepţional de limba română, scrie în cartea sa, ,,Nisipul clepsidrei” un crez despre poezie şi aşteptare, despre destin şi acceptare, despre trecerea timpului pe care oamenii îl consideră liniar şi el nu este: ,,Am trecut de toamnă şi-au plecat cocorii / Merele din suflet mi s-au scuturat”; ,,Mă ning cuvintele de-o vreme / Şi-alerg cu ele peste timp” (,,Nostalgie”); ,,Într-un lan de vise, azi îmi caut zborul”; ,,Şi-mi construiesc castele de nisip”. În ,,Crez literar”, autorul mărturiseşte: ,,Îmi place să scriu, pentru că, întotdeauna am ceva de spus, de împărtăşit, ceva de dăruit oamenilor prin nepreţuitul Cuvânt”.
Romanul biografic despre viaţa actorului Ioan Strugari, de la Teatrul Naţional din Timişoara, mort la 29 de ani, impresionează prin tragismul unei vieţi secerate prea devreme de o boală nemiloasă, fiind şi el încadrabil la capitolul ,,un actor grăbit”. Poate că unii reuşesc să îşi ardă trăirile mult mai repede decât alţii, trăind la maxim fiecare clipă. Mărturiile celor care l-au cunoscut sunt extrem de profunde şi de dureroase. Viaţa ,,ca teatru” sau teatrul ,,ca viaţă” sunt două teme pe care tânărul actor le-a împletit vârtos în destinul său, astfel că, fiecare ajunge să înţeleagă că fiecare are un rol, o menire, în marea piesă a vieţii. Povestea este că, oricine poate fi uşor înlocuit dacă nu este foarte bine înrădăcinat. La urma urmei, un nume pe afiş sau pe o cruce arată efemeritatea clipei şi a vieţii pe care o risipim fără să ştim.
Rodica Fercana face o adevărată profesiune de credinţă din a scoate în evidenţă frumuseţea şi unicitatea gliei străbune (,,Eu şi glia străbună”), ,,Mi-am purtat gândul prin timpul istoriei” şi ,,Picioarele mi s-au prins în rădăcini, înfipte în dacica glie”. ,,Iarba verde de acasă” probează legătura indisolubilă cu ,,strămoşii mei” care au fost ,,ţărani cu cioareci şi cămeşi albe”. ,,Poemul Unirii” conferă un sentiment extraordinar de patriotism, poeta simţind ,,iubirea ca nostalgie”, deoarece singură mărturiseşte: ,,Mi-am călătorit dorul prin timpul iubirii”; ,,O mare de maci” cu ,,petale suferinde”, ascunde un suflet delicat, păstrător al sentimentului de dor extrapolat la toate nivelurile fiinţei, ,,un dor durut”, ( ,,Ţi-aş desena gândurile”), ,,E toamnă iar” trimite la Nichita Stănescu din ,,A venit toamna” (,,Emoţie de toamnă”); ,,viforniţa păgână” a lui Goga din ,,Toamna” apare în ,,Zori de iarnă”. Volumele Rodicăi Fercana ,,La porţile gândului”, ,,Vârtejul vieţii”, au fost premiate la concursuri de poezie din ţări ca: Scoţia, Japonia şi Norvegia. Poeta se doreşte a fi un om care are ceva de spus într-o lume în care de obicei bărbaţii excelează, fiind un fel de stare de respiro pentru literatura dominată de aceştia, ,,Când o geană de nor s-a răzgândit”. În cazul scriitoarei Rodica Fercana, e mai bine că nu s-a răzgândit.
Grigore Silviu Guzu, din Poiana Ilvei, de profesie ceferist, probează încă o dată, dacă mai era nevoie, sensibilitatea sufletului omului simplu de la ţară care se confruntă zilnic cu alte situaţii decât cele din lumea literară, care se autodefineşte drept rapsod popular şi poet naiv, fără studii filologice, şi care a adunat 65 de poezii în cartea ,,Suflet de român” şi are ca motto afirmaţia lui Napoleon Bonaparte: ,,Dragostea de patrie este cea dintâi religie a omului civilizat”, punându-şi întrebări de tip existenţial la care oferă răspunsuri parţiale (cine suntem, de unde venim, încotro mergem şi noi dar şi ţara?). Dorul de casă al celor plecaţi la muncă în străinătate este surprins în: ,,Ţara mea” şi ,,Dorul”.
Profesoara din Cristeştii Ciceului, Nadia Linul Urian, laureată a unui concurs de poezie din Italia, cu ,,Menţiunea de onoare”, ,,Premio Letteratio Internationale Corona”, la Institutul ,,E. Aletti”, are o proză care trimite de departe la versurile lui Haşdeu: ,,Românimea cât trăieşte / Graiul nu şi-l va lăsa. / Să vorbim dar româneşte / Orice neam, în limba sa.” Scrierile doamnei profesoare beneficiază de o recenzie a domnului Mircea Daroşi. La 50 de ani, scriitoarea are deja maturitatea gândirii, dublată de o sensibilitate intelectuală fină, care în ,,Vitralii” scrie povestiri ce au ca fond viaţa satului, ca şi Romulus Berceni, patriotismul exaltând din fiecare rând şi din romanul ardelean, ,,Spin”. ,,Vitralii” devine un fel de înşiruire de icoane ale satului năsăudean, în care oamenii re-trăiesc prin peniţa scriitoarei, fiind continuate şi în volumul ,,Poveşti din sat” (,,Destin”, ,,Suflet ales”). Este o surprindere a detaliului simplu de viaţă care pare banală la prima vedere, dar atestă continuitatea vieţii unui întreg popor, pe meleagurile Transilvaniei, promovând un patriotism delicat, feminin, dar perfect ancorat în suflet. Şi mai ales în istorie.
Elisabeta Luşcan este o altă reprezentantă a scriitorilor feminini, care, în volumul ,,Tocmală” are poezii de tip filigran: ,,Inima-n oglindă”, ,,Rugăminte”, ,,Înţeleg”. Poeta mărturiseşte că ,,aude cum urcă şi coboară timpul”, aşa cum Eminescu asculta: ,,Setea liniştii eterne care-mi sună în urechi”. În alt volum, intitulat ,,1001 de proverbe şi zicători educative”, scriitoarea se apleacă asupra folclorului zonei scoţând în evidenţă bogăţia sufletească a poporului şi creativitatea extraordinară a acestuia, conferind scrierii o notă autentică etnografică, dar şi biografică.
Poate că nu toţi aceşti autori au o cultură filologică, dar curăţenia sentimentelor este dublată de o dragoste sinceră şi unică faţă de ţară. Şi, în ultimă instanţă, acesta este crezul unui poet patriot, un poeta vates, cum era Goga. Nu contează cum spui, ci ce simţi când spui. În rest, nimeni nu poate şti unde să găsească ,,Cuvântul ce exprimă adevărul” (Mihai Eminescu). Cu atât mai mult, când cuvintele se simt neputincioase în privinţa bogăţiei de expresie în care s-a manifestat poporul român în această limbă unică, intraductibilă la nivelul lexicului popular.
Menuţ Maximilian reprezintă, de departe, personalitatea cu cele mai multe realizări, fiind inclus şi în ”Dicţionarul scriitorilor contemporani”, recunoscut drept scriitor de excepţie, eseist, prozator. Volumele sale probează o extraordinară preocupare pentru teme diferite, universale, general valabile, pe care le abordează într-o manieră unică, îmbinând vechiul cu noul într-o ţesătură unică a frazei, care respiră talent şi autenticitate demne de o istorie a literaturii actuale. Este un scriitor curajos, în sensul că scrie pentru toate vârstele, fără să pară ,,un tezist”. Volumele diferite: ,,Confesiuni”, ,,Generaţia în blugi”, ,,Chip de înger”, ,,Rugăciunea cântată”, ,,Pomul cu litere”, ,,Cronica de gardă” sunt doar câteva dintre titlurile cu care a convins membrii Academiei Române foarte riguroşi în ce priveşte valoarea autentică. Interesantă poezia ,,Mâinile”. Este un scriitor tânăr, din generaţia celor care încă îşi mai caută răspunsurile, care nu mai acceptă compromisurile şi care se constituie într-un model pentru cei mai tineri. Scriitorul pendulează între moştenirea înaintaşilor şi exprimarea contemporană, aducând la suprafaţă seve peste care se aşternuse o nemeritată patină a timpului. Dând cenuşa istoriei deoparte, reprezentantul ,,generaţiei în blugi”, altfel spus, ,,al generaţiei frumoşilor nebuni ai marilor oraşe” (Fănuş Neagu), încearcă o confesiune în care, fiecare îşi revelează sufletul de copil, de înger, printr-o ,,rugăciune cântată”. Scrierile domnului Maximilian se convertesc în modele pentru cei care se simt debusolaţi, care consideră că trăiesc într-o lume fără viitor şi de aceea, cei mai buni pleacă, găsind în altă parte o fericire efemeră. Şi totuşi, poporul român mai are încă resurse nedescoperite încă. Socrate spunea că: ,,Fiecare dintre noi are în el un soare; important este să îl lăsăm să strălucească”. Dacă expresia ,,clasic în viaţă” nu ar fi atât de obosită la nivel vibraţional, am putea cu uşurinţă să îl catalogăm pe scriitorul Menuţ Maximilian printr-un joc de cuvinte pe care cu siguranţă că scriitorul îl merită: ,,clasic pe viaţă” sau ,,pentru o viaţă”. Uneori, nici măcar cuvintele nu pot cuprinde un om: ,,Şi când propria-ţi viaţă / Singur n-o ştii pe de rost / Or să-şi bată alţii capul / S-o pătrunză cum a fost?” se întreba retoric Eminescu. Şi noi facem la fel.
Ariadna-Cristina Maximiuc face din ,,Rugul tăcerii”, un fel de ,,rug aprins” ca al lui Bartolomeu Anania, la alt nivel, însă. Rugul înseamnă o făclie aprinsă de nevoia de iubire a fiecărei fiinţe care există pe pământ: ,,De iubire m-am ascuns / De ariditatea absurdă a secundei / În ultima floare de tei”: „Flori de tei asupra noastră / Or să cadă rânduri, rânduri”, imagine preluată din poezia populară în secolul al XIX-lea de Eminescu, dar şi din ,,Psaltirea în versuri” a lui Dosoftei. Fiecare îşi doreşte o iubire eternă, dar timpul şi viaţa au alte planuri cu noi: suntem nişte ,,Vise din orbita timpului” cu care ne confruntăm când nu ştim să recunoaştem din lucrurile simple iubirea adevărată, când aşteptăm să treacă timpul şi oamenii pe lângă noi până ce rămânem singuri şi ne plângem că totuşi merităm altceva şi tot cerem, la fiecare vârstă, alte şi alte şanse, dar nu suntem în stare să facem faţă unei singure emoţii. Astfel, ,,Cu fiece secundă” ajungem să privim ,,Străzi pustii” care se cuibăresc în suflet, aşteptând ,,Căderea îngerului” şi, irosim şi ,,Ultima şoaptă” într-un „Jar de lacrimi”, deoarece este extrem de dificil să îţi asumi lucid, singurătatea fiinţei: ,,Ascult / Ultima şoaptă / Izbindu-se de cer”. Poate că fiecare speră să găsească ,,Un ţărm regăsit”, ,,Prin spuma mării, din iubire”. Poate că fiecare ne asumăm, la o vârstă oarecare, un plâns în zori sau în noapte, deoarece ,,doar iubirea” ne face să ne simţim liberi şi fericiţi. Aşa cum spunea Sf. Apostol Pavel, idee preluată mai târziu de Marin Preda: ,,Dacă dragoste nu e, nimic nu e”.
Poezia Ariadnei Maximiuc se înscrie într-o linie feminină de autoare de succes, care şi-a exprimat, delicat şi tandru sentimentul iubirii de tip ,,bibelou de porţelan”, tratând cu demnitate marea temă a iubirii şi a destinului, manifestând, practic, trăirile unui suflet fără vârstă, unui suflet de copil, care mai crede încă în prinţi şi prinţese, care mai aşteaptă un prinţ, deşi anii trec, iar speranţa rămâne. Pentru că, aşa cum spunea Octavian Goga: ,,Cine s-ar opri să plângă / O frunză veştedă-n cărare / Când codrii freamătă alături / Şi râd în răsărit de soare?” în decursul unei vieţi în care toţi tânjim într-un mod personal explicit sau nu, manifest sau nu, după iubire, iar lumea nu înţelege că este un sentiment care te însoţeşte toată viaţa, nefiind un dar doar pentru cei tineri. Eliade spunea că: ,,Toate încep ca într-un vis!” restul depinde de noi, cum trăim, cum ne adaptăm. Pendulând între dragoste şi încredere, între speranţă şi singurătate, Ariadna-Cristina Maximiuc este o autoare modernă, care preia simboluri din marea poezie a lumii, pe care le îmbracă în marea şi unica şi inepuizabila temă a iubirii eterne. În fond, iubirea este un atribut divin la care toţi putem aspira, puţini o cunosc, puţini o ating, dar toţi ne-o dorim.
Articolele domnului colonel în rezervă, Vasile Măgeruşan, „Istoria satului meu – Graiul nimigenilor”, reuşesc să întocmească un dicţionar „local”, rod al unor autentice cercetări lingvistice şi filologice, care conferă operei o notă de maximă originalitate putând fi considerată o „capodoperă” în domeniul istoriei limbii române vechi şi nu numai.
Ioan Mititean, după apariţia celor peste două zeci de volume ,,În vârful peniţei”, reuşeşte să reunească în paginile crestomaţiei un număr impresionant de scriitori, este adevărat, inegali ca valoare, dar animaţi de o dragoste de ţară, de valorile şi tradiţiile neamului românesc, de continuitatea poporului român pe întreg teritoriul României. Iar a împrăştia în jur iubirea cu care ai fost dăruit, din care ai fost zămislit, înseamnă a-ţi descoperi menirea şi de a lăsa în urmă o lume mai bună, mai sănătoasă, în care nu manelele şi versurile comerciale din cântecele la modă creează universul spiritual al lumii, al poporului, ci, simplitatea omului de la ţară care a simţit victoria ca un tăvălug care a trecut peste el, dar a rămas aici, neclintit, continuându-şi ,,starea de destin”. Şi, din asemenea locuri încărcate de istorie, tradiţie, spiritualitate, dar mai ales dragoste de ţară, se mai iveşte din când în când câte un suflet care poartă un nume sau altul, dar care se pierde în marea care se numeşte poporul român. Este un fel de declaraţie de dragoste adresată poporului în spirit eminescian:,,Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?”
Poeziile Lucreţiei Mititean, par un exerciţiu stilistic, ale unei persoane educate, care tratează subiecte dintre cele mai variate: de la religia ortodoxă, la scene de familie, de la viaţa de familie, la trecerea dincolo a vecinilor, prietenilor sau cunoscuţilor sau la evocarea unei persoane sau a alteia din viaţa personală. Există o notă de religiozitate afectivă intrinsecă, care se vrea o mulţumire adresată Mântuitorului, nu o poezie cu subiect biblic, nu o poezie religioasă stricto sensu, ci o poezie de mulţumire adresată instanţei divine pentru tot ajutorul primit în viaţă, în care sunt evocate mai degrabă câteva scene biblice, privite însă din perspectiva omului fără o conştiinţă a sinelui. Este mai degrabă un om cu frică de Dumnezeu, care este conştient de ce are şi consideră că a pune pe hârtie pentru nemurire o mulţumire este un lucru mult prea mic, faţă de ajutorul primit.
Spirit simplu, care iubeşte tot ce există pe lume, autoarea încearcă să fie la modă cu o versificaţie referitoare şi la viaţa politică, autoarea probând un spirit ludic, care, practic, manifestă speranţa omului de rând că, într-o zi, cuiva îi va păsa de el şi îi va asculta bucuriile şi durerile. Este o încercare reuşită a doamnei Lucreţia Mititean, de a oferi din preaplinul sufletului ei, celorlaţi, care vor rămâne imortalizaţi într-o carte pentru totdeauna.
Valeriu Mureşan, scriitorul din Sălăuţa este elogiat în volum pentru cartea ,,Flori de apă” în care autorul tratează probleme ştiinţifice despre om şi natură, credinţa strămoşească, uliţa copilăriei, fiind obsedat de apă, de curgerea timpului, de viaţa care pare şi este mult prea scurtă. Aceleaşi simboluri apar şi înt-un alt volum: ,,Brazda de cuvinte”, din care reţinem: ,,Apa” şi ,,Doamne, de vrei”, în care autorul îşi exprimă sentimentele de o sinceritate copilărească: apa înseamnă curgerea vieţii, simbolul etern al timpului, simbolul drumului unic, între cele două maluri ale existenţei, apa poate duce şi la râul uitării, despre care vorbesc marii iniţiaţi ai lumii, la existenţa care nu poate fi oprită, sau Râul Styx, din mitologia greacă. ,,Brazdă” trimite la ceva greu, încărcat, greu de trecut, aşadar, ceva care rămâne prins cu sau fără voie de glie.
Valeriu Mureşan este şi autorul desenelor de tip portret, care vin să întregească paginile crestomanţiei. Astfel, antologia literară este completată şi dublată de antologia portretelor realizate în filigran, prin trăsăturile fiecărui scriitor, care intră în linie metaforică, pentru că se spune că o poză „face cât o mie de cuvinte”, însă, un portret realizat după o fotografie, spunem că face cât o mie de poze. Trecerea anilor este sugerată în treacăt doar de câte o linie subţire pe care nu o percepi, dacă nu ştii cum arată originalul şi, la un moment dat, nici nu mai contează, deoarece prin ceea ce au realizat intră în patrimoniul cultural românesc. La urma urmei, fiecare va rămâne cu imaginea aceasta, a portretului în care Valeriu Mureşan a încercat să surprindă până la detaliu, structura fizică, personalitatea fiecăruia, pentru că sunt oameni în dreptul cărora s-a oprit pentru o clipă să-i privească. Şi a fost de ajuns! I-a văzut, i-au rămas în minte, i-a imortalizat. Nu există o simbioză mai bună, decât cea dintre operă şi portretul său. Este un fel de basorelief al crestomanţiei, în care toate piesele sunt tratate la fel, în prim-plan, iar Valeriu Mureşan este asemeni tuturor „la umblet şi la port”. Valoarea cărţii creşte şi datorită portretelor, mai ales că cei mai mulţi au zâmbetul nemuririi pe chipul lor. Valeriu Mureşan „a văzut” şi a lăsat cititorului să vadă dincolo de nişte opere, imaginea unor oameni, care au vrut să ducă mai departe nemurirea poporului român, genial şi unic.
O figură aparte o reprezintă în ,,Destine literare” Liviu Păiuş, care a studiat 217 cărţi de folclor, culegând balade populare, poezii ritualice, corpusuri de texte religioase, eresuri populare, versuri pe care le-a publicat în cele trei volume: ,,Monografia Comunei Rodna Veche”, ,,Lacrimi şi durere, folclor din război”, ,,Folclorul Ţării Năsăudului”. Nicăieri nu s-a vorbit în cărţile de istorie despre sufletul ostaşului silit să omoare în luptă pentru a nu fi el omorât, despre nevoia lui de alinare printr-un fel de doină a războiului, un fel de pseudo-romanţă cu accente de doină, un fel de doină de jale din vremurile apuse, când ,,codrul era frate cu românul”, unică pentru cel care a luptat împotriva alor săi, aşa cum s-a întâmplat mai ales în Transilvania ocupată atâta timp de Imperiul austro-ungar. O dovadă pot fi scrierile lui Rebreanu, ,,Pădurea spânzuraţilor”, inspirat din moartea fratelui său, Emil, condamnat la moarte pentru că nu a vrut să lupte contra românilor. Nimeni nu poate scăpa cu sufletul nealterat dintr-o altercaţie, oricare ar fi ea, chiar dacă este vorba despre o ceartă care durează ani sau un război, în care legea supravieţuirii este singura care contează şi care trece de limita umanului.
Un folclor din şi despre război nu poate fi decât tragic, dureros de tragic, care exprimă doar la suprafaţă adevărata suferinţă, aceea de încălcare a legii divine a iubirii, omorând oameni necunoscuţi, care au familii acasă, şi mame şi soţii, iar pentru acestea viaţa nu va fi decât o lungă aşteptare până ce se vor întâlni cândva, ,,la umbra unui crin în paradis”, cum spunea Eliade; singura consolare, dacă ar exista cu adevărat aşa ceva este faptul că, odată ce ai depus jurământul nu mai aparţii nici ţie, nici familiei, ci ţării care te trimite fără să te întrebe sub povara unui jurământ pe care nimeni nu are voie să-l calce vreodată. Cartea lui Liviu Păiuş este, mai mult ca oricând, un strigăt pentru şi în favoarea păcii.
George Petri, originar din satul Coşbuc, a cărui viaţă se împleteşte până la un moment dat cu aceea a distinsului profesor, Iosif Viehmann, împărtăşesc împreună, în cartea “De la opincă la ştiinţă” acea etapă frumoasă şi emoţionantă din viaţa lor, petrecută la Năsăud, relatând cu emoţie dăruirea profesorului la clasă, nobleţea sufletească, energia debordantă, excepţionala conştiinţă civică puse în slujba formării de cetăţeni responsabili şi patrioţi.
Floarea Pleş este un adevărat militant pentru românism, având o forță morală neobișnuită, ce știe să prețuiască valorile neamului și demnitatea. Este acel „magnet” al ASTREI, care reuşeşte să atragă adevăraţii români de pretutindeni pentru a le aminti valorile şi istoria glorioasă a acestui popor. Îşi doreşte ca femeia modernă să se implice în tot ce există împrejurul ei, chiar dacă, s-ar putea ca aceste lucruri să fie copleşitoare pentru ea, deoarece nu-i ajunge timpul. În traseul religios, autoarea face apel la trăirea întru religie, în care rugăciunea să fie cea care face legătura dintre lumea reală şi cea spirituală. Interesante sunt ,,Întrebare” şi ,,Implică-te, femeie!”; ,,Să-i mulţumeşti lui Dumnezeu”, ,,Nucul din grădină”.
Împărtăşeşte aceleaşi idealuri cu ale altor autori-bunici care se simt datori să mărturisească lumii bucuria de a fi bunic, de a împărtăşi cu cei mici o iubire unică, aceea dintre generaţii, în care cei mici devin ,,înţelepţi”, iar cei mari devin ,,copii” şi apare astfel o limbă nouă, limba bunicilor pe înţelesul nepoţilor şi a nepoţilor pe înţelesul bunicilor. E o lume în care nimeni din exterior nu are acces pentru că nu deţine cheia chimiei dintre suflete. Este universul copilăriei ,,copilului universal”, cum spunea G. Călinescu, referindu-se la opera lui Creangă; un univers normal, cu multă iubire şi de o parte şi de alta a generaţiilor, un fel de Bildungsroman, un roman în imagini cu şi despre copilărie. ,,Când vom înceta să mai fim copii, va trebui să murim”, spunea Brâncuşi.
Dan Popescu, un autor interesant, afirmă: ,,Să facem din ameninţarea morţii un act de creaţie; să iertăm din iubire nu aşteptăm răspuns!” Volumul său, ,,În lacrima timpului, Brezoaiele şi Rodna” se doreşte a fi un ,,moderator” între Lev Tolstoi şi Dostoievski, manifestându-şi preferinţa pentru cel din urmă. Se declară impresionat de opera lui Dostoievski, dar şi de omul Dostoievski, deoarece Tolstoi a refuzat înainte de a muri, împărtăşania. Autorul consideră că Dostoievski este un scriitor mai credibil, deoarece îmbină revolta cu resemnarea, previziunea cu prejudecata, încercând să învingă ,,demonii”, oricare ar fi aceştia.
În volumul ,,În vuietul timpului”, Dan Popescu îmbină elemente memorialistice cu tema iubirii, cartea devenind astfel o pledoarie pentru iubire şi iertare. Pentru un bărbat contemporan, asemenea teme sunt mai dificil de abordat, deoarece ţin de educaţia creştină primită acasă şi de cultură formată în câteva decenii cel puţin. Timpul nu face zgomot, doar este perceput cum spunea Eminescu, drept ,,setea liniştii eterne care-mi sună în urechi”.
Dumitru Popiţan, unul dintre cei mai în vârstă scriitori, a căror operă este impregnată de înţelepciunea unui om al generaţiei sale, dar şi al unei generaţii fără vârstă, deoarece, chiar dacă scrie la 75 de ani, temele şi simbolurile sunt general valabile. Titlul volumului este şi el extrem de sugestiv: ,,Versuri târzii”. Apar teme care există de veacuri în literatura populară, legătura intimă dintre om şi natură, acesta fiind el însuşi o parte componentă a acesteia, în ,,A trecut”; imaginea mamei, icoana vie şi unică a fiecărui copil apare în ,,A venit mama”. ,,Au apărut” şi ,,Am crezut” reprezintă nişte strigăte disperate în faţa unei lumi indiferente, toate titlurile fiind cu verbe la timpul trecut, constituindu-se în semnale de alarmă pentru generaţia tânără. În fond, ar mai trebui câteva nuanţe: ,,Eu am făcut, deci acum urmează să demonstraţi voi că sunteţi în stare să faceţi ceva mai mult, nu doar să demolaţi şi să nu puneţi nimic în schimb.” Eugen Simion îl citează pe Camus: ,,Există un timp al trăirii şi unul al mărturisirii; vine vremea când trebuie să demonstrăm acest lucru.”
,,Catrenele lui Popiţan” sunt inedite şi originale. Primul vers din fiecare catren aparţine unui poet cunoscut: Alecsandri, Arghezi, Coşbuc, Eminescu, Goga, Şt. O. Iosif, Ion Minulescu. Sunt 762 de catrene care presupun o remarcabilă cunoaştere a literaturii române. Astfel, cităm: ,,Zgomot trist în câmp răsună” (Alecsandri); ,,Ţi-am povestit şi ţi-am adus aminte” (Arghezi); ,,De-aş avea şi eu o floare” (Eminescu); ,,Noaptea-i rece şi senină” (Şt. O. Iosif); ,,În fiecare zi din calendar” (Minulescu). Într-un fel, este un delicat omagiu marilor scriitori, dar şi un semnal de alarmă asupra faptului că lumea nu mai citeşte în ziua de azi nici măcar pe Eminescu, deoarece îl consideră depăşit, din cauză că a trăit în secolul al XIX-lea şi, poate că nu au citit decât ,,Somnoroase păsărele” sau, din punctul lor de vedere, nu-şi mai poate face nici selfie, nici cont pe facebook, să devină, în loc de poet, ,,blogger”.
Ioana Precup, asemenea lui Zaharia Stancu, care îşi îndemna personajul din ,,Desculţ” ,,să nu uite” (,,Să nu uiţi, Darie!”), apără prin scrierile sale obiceiurile satului natal, casa părintească, biserica, rugăciunile care au avut o mare îndrăzneală în faţa lui Dumnezeu, ca unul care a dat totul pentru Hristos şi Hristos i-a împlinit toate cererile: ,,Roata vieţii”, ,,Doamne, binecuvântează”, ,,Gândul,” ,,Doi îngeri”. Versurile poetei definesc vocaţia ei artistică, păstrându-i tinereţea prin gândurile şi visurile ei ca un dar pentru sufletele pure.
Un loc aparte, îl ocupă în paginile antologiei scrierile profesorului Ioan Seni, preşedintele Astrei, care a prezentat toate evenimentele culturale şi omagiale ale acesteia din 1990 şi până în prezent, probând certe calităţi de cercetător, istoric, etnolog şi patriot, care încearcă, sub auspiciile „României Mari”, unirea pe acelaşi front al bucuriei – Astra Năsăudeană Rediviva şi Societatea „Limba Noastră cea Română” din Chişinău, promovând scriitori şi poeţi de pe ambele maluri ale Prutului, prin implicarea acestora în festivaluri, conferinţe şi activităţi culturale care stau sub semnul unui patriotism autentic.
Antologia reuneşte nume de ieri şi de azi, din istorie, literatură, cuvinte şi expresii de ieri şi de azi, într-o originală istorie a limbii şi literaturii române, cu rememorări autentice din istoria neştiută de poporul român contemporan prea ocupat de existenţa sa zilnică, pentru a nu mai putea fi în stare să se gândească şi la cei care au fost înaintea lui şi au clădit într-un cerc sacru ceea ce cu toţii ar trebui să numim cu mândrie, Măria Sa, POPORUL ROMÂN!
Volumul coordonat de domnul Mititean se descoperă pe parcursul lecturii, drept un mănunchi de valori nu numai umane, ci şi literare, culturale, deoarece o crestomaţie are o valoare mult mai mare decât un volum publicat de unul singur. Aici, toţi sunt o familie, toţi provin din acelaşi pământ binecuvântat al patriei, toţi au încercat şi au şi reuşit, chiar dacă există şi mici stângăcii, să demonstreze continuitatea acestui popor pe meleagurile Transilvaniei, să aducă din vechime obiecte, tradiţii, folclor, care să probeze acest lucru. Există oameni de toate vârstele pe care îi leagă scrisul, peniţa, dragostea neţărmurită faţă de ţară şi popor şi care au vrut să lase ceva în urma lor, de la versuri de dragoste şi până la cărţi pentru nepoţi.
Sunt oameni care au avut curaj să comunice, să se ,,cuminece”, cum spunea părintele Stăniloae, (,,Cine comunică, se cuminecă”), un fel de ,,călători”, de ,,caminante” (termenul aparţine lui Octavian Paler, însemnând, într-o traducere stângace, ,,cel care merge fără oprire”), ,,des passants” printre cuvinte. Le adună, le adulmecă sensurile şi apoi le metamorfozează în fraze, probând, încă o dată, dacă mai era nevoie că: ,,La început a fost Cuvântul. Şi Cuvântul era Dumnezeu”… (Evanghelia după Ioan). După ce citeşti autorul preferat sau cartea în ansamblu, ţi se pare normal să spui precum Faust, clipei: ,,Rămâi, deci, eşti atât de frumoasă!”
Dincolo de opera propriu-zisă, mai există o alta, cea a editorului, care are rolul de a face cunoscute scrierile altora, de a le pune în mâna celor care nu ştiu să se exprime, deşi pot, dar nu au curajul să comunice ceea ce simt. Astfel, doamna Nadia Baciu, prin munca de editor, poartă pe umeri greutatea cuvântului „valoare”, adică intrare în timp şi rămânere acolo cât mai mult. Chiar şi numele îi este predestinat, dacă ne gândim că „Nadia” este o metaforă a „speranţei”, de unde şi sinonimul românesc „nădejde”, aşezat lângă cuvântul „baci”, însemnând într-un fel idilic „cel care păstoreşte”, adică cel care adună şi îndrumă paşii altora, făcându-i să intre pe poarta culturii în nemurire.
A selecta opere de marcă, fără să critici autorul, în sensul lui Kogălniceanu din „Introducţie” la „Dacia literară”, înseamnă în acelaşi timp şi a educa publicul cititor, care, într-o lume supusă veşnic schimbărilor, trebuie să-şi formeze un gust estetic, preferând un autor sau altul. Timpul trece, oamenii se schimbă, cititorii, la fel şi este foarte greu să aduci la un numitor comun şi generaţia tânără şi pe cea matură, propunându-le o carte sau alta, care trăieşte atât cât are cititori.
Autorii se tem de timp, cărţile, nu, dacă au editorul potrivit la momentul oportun, ca păstor de suflete însetate de cultură şi păstrător de comori ale neamului românesc întru veşnicie.
Aşadar, doamnelor şi domnilor poeţi şi scriitori, etnologi, profesori, oameni de cultură, mai rămâneţi încă, mai aveţi încă generaţii de ,,îmblânzit” (,,Îmblânzeşte-mă” îi spune vulpea Micului Prinţ, romanul eponim al lui Antoine de Saint Exupery), deoarece ţara şi poporul acesta minunat şi genial nu pot rămâne pe mâna oricui, căci ţara aceasta ,,nu-i a mea şi nu-i a voastră, ci a urmaşilor şi urmaşilor urmaşilor voştri, acum şi-n vecii vecilor.” (spunea în ,,Apus de soare” de Delavrancea, Ştefan cel Mare).
Se spune că: ,,Rămâne întotdeauna puţin parfum pe mâna celui care oferă trandafiri.” (proverb japonez) Iar dacă unui singur om îi rămâne măcar o idee din această carte, omenirea este mai bogată cu o pledoarie pentru dragoste, iertare şi pace în lume… Rămâne aşadar, puţin parfum de Cuvânt pe mâinile celui care răsfoieşte cartea, dar şi în suflet…