Despre infinita majestate şi glorie a lui Dumnezeu

(Unui mare poet, dar mic întru credinţă)

“Cuvântul Dumnezeu este cel mai înalt al graiului omenesc.”- spune un mare filosof şi om de ştiinţă al Franţei, Vacherot. Privim adesea munţii şi întinderile oceanelor,, curgerea fluviilor şi înstelarea nopţilor şi mai ales omul, coroană a creraţiei, mai complex decât galaxiile, întrebându-ne: cine a făcut toate acestea (aşa cum îl întrteabă preotul pe Levin în romanl lui L. Tolstoi-“Anna Karennina”). Căci e clar că nimic nu s-a făcut de la sine, deoarece în materie există”informaţia”, ceea ce este însăşi o dovadă că a fost introdusă în materie. Şi nici materia nu este veşnică şi indestructibilă, cum s-a crezut de cinci mii de ani, deoarece secolul al XX-lea, prin exploziile atomice a dovedit că materia poate deveni energie, adică ceva ce scapă percepţei simţurilor. Iar dacă ar fi fost veşnică, materia nu arfi alcătuit un Univers în Timp (cu început şi sfârşit) ,ci unul etern, ceeace este evident că nu e cazul. Constatăm că toate se schimbă, devin şi că însăşi omenireaîn evoluţia ei înaintează către un scop care ştiinţei îi scapă, dar nu şi celor care ştiu că există un Creator ordonator a toate şi care duce existenţele spre o finalitate sigură.

Dintru început ţinem a sublinia că între ştiinţe (toată cunoaşterea omenească) şi religie nu există vreo contradicţie. “Ştiinţele doar studeiază Universul creat e vdumnezeu şi legile care îl guvernează”-spune Camille Flamarion

Sfânta Scriptură ne spune clar că există un Creator Suprem a tot ceea ce există. Dumnezeu umple întreg Universul Timpului şi dincolo de acesta, astfel că “întru El ne mişcăm şi suntem”- după cum le spune Sf.Apostol Pavel filosofilor şi cetăţenilor Atenei în primul secol creştin. Noi trăim în Universul Timpului, stăpânit de Timp, în care totul este în schimbare (în mişcare), Timpul însuşi fiind de fapt succesiunea de procese în materie. Dacă s-ar opri mişcarea, începând de la nivelul subatomic, Timpul n-ar mai exista, celula omului n-ar mai îmbătrâni, Timpul s-ar opri în loc, ceeace ţine azi doar de îmaginaţie. Ştim însă că există un alt Univers, nestăpânit deTimp, căruia astronomii îi spun Magonia, al fiinţelor pur spirituale şi într-o altă dimensiune decât tridimensionalitatea noastră. Dincolo de milioanele şi miliardele de ani lumină ale Universului material, de spaţii inimaginabile, galaxii şi metagalaxii, şi dincolo de toate, “în lumină neapropiată”- cum spune acelaşi dumnezeiesc Apostol Pavel, se află Dumnezeu, întreit în Fiinţă, sfinţenie şi desăvârşire , izvor a tot ce există ca existenţă.

A privi dumnezeirea este cu neputinţă fiinţei omeneşti în această lume, precum uitându-ne ceva mai mult la Soare simţim că ne pierdem vederea. Mai uşor ne este a vedea că sub lumina solară înverzesc câmpiile lumii, înfloresc grădinile, viaţa lumii. Tot astfel, a cunoaşte fiinţa Dumnezeirii este cu neputinţă nu doar omului, făptură de lut, ci nici măcar fiinţelor cereşti. Cunoaştem însă pe Dumnezeu din manifestările sale exterioare: că este Singur CREATOR, Atotputernic, Cunoaştere desăvârşită, Izvor al oricărui bine, al Frumuseţii, al Dreptăţii, al existenţelor, Duhul Său Sfânt fiind viaţa. Dacă El şi-ar retrageacest Duh, toate s-ar stinge şi s-ar reîntoarce în haosul primar.

Ştim că estecu neputinţă în această viaţă să ne facem o ideecât de cât apropiată de Dumnezeu, dar nu suntem lipsiţi cu totul de orice informaţie. Chiar puţine cunoscând, ştim că este ceea ce depăşeşte orice închipuire în toate şi că este total nepotrivit a aplica măsurile noastre omeneşti la cele cereşti şi cu atât mai puţin la Dumnezeu. În Cartea lui Iov ni se spune că “Dumnezeu a întins această lume ca pe o piele.” Putem face asociere cu noi care stăm în faţa unor lucruri,

mici: o carte, o blană, o masă, un psahar cu vin (apropo, dle, poet, vreau să ne întâlnim la (pentru, dacă vrem) o damigeană cu vin.

Aşadar, iubiţi cititori şi cititoare şi dle.scriitor, “Dacă vrei să-ţi imaginezi cumva pe Dumnezeu- zice Sf. Vasile cel Mare, al Capadociei, părăseşte trupul, lasă în urmă marea şi anotimpurile, înalţă-te mai presus de regiunile văzduhului, treci dincolo de oştirea de stele, de podoaba şi măreţia lor…. După ce ai străbătut cu mintea întreg Universul, priveşte numai frunuseţile negrăite de acolo,- oştirile creşti , miriadelel de îngeri (fiinţe spirituale pure), slava domniilor,. . După ce ai străbătut întreaga zidirea şi mai presus de toate acestea, contemplă firea Dumnezeiească identică cu sine însăşi, nestrămutată, nemişcată, impasibilă, simplă, necompusă, neîmpărţită, lumină neapropiată, putere nespusă şi măreţie fărăr de hotar, slavă cu orbitoare strălucire,, care copleşete sufletul celor cereşti şi pământeşti, cu neputinţă graiului omenesc de arătat după vrednicie şi cuvânt.”

(va urma)