De pe Google în salon

        O întâmplare penibilă, petrecută într-un spital din județ, mi-a amintit de un text, găsit pe monsieur google.fr, despre igiena corporală (lipsa de igienă, de fapt) a oamenilor din Evul Mediu occidental, pe vremea când nu existau instalații sanitare, când nici măcar regii nu dispuneau de o cameră prevăzută cu baie. Documentele istorice spun că Ludovic al XVI-lea, de pildă, nu s-a spălat decât de două ori în viață, o dată când a căzut într-o fântână din preajma castelului și, a doua oară, înainte de căsătorie. În acele timpuri, oamenii nu aveau în atenție curățenia corporală precum civilizațiile antice (romanii, de exemplu). Aproape tot ce câștigase omenirea în Antichitate în materie de igienă a făcut un incredibil regres. Lenea, ignoranța și superstițiile în privința curățeniei au provocat victime mai numeroase decât războaiele. Ciuma bubonică, holera și tifosul au găsit teren prielnic, necruțând pe nimeni. Iarna, cum nu se spălau defel și cum mirosurile răspândite erau irespirabile, oamenii păstrau între ei o anumită distanță. Dacă se întâmpla să facă o baie – de regulă, cei înstăriți –, „aventura” avea loc în luna mai. Se umplea o cadă cu apă și toți ai casei se spălau acolo, pe rând. Prioritatea o avea stăpânul casei. Urmau, în ordinea vârstei, ceilalți bărbați. Apoi, pe rând, tot după vârstă, femeile. Copiii erau lăsați la urmă, așa că apa era atât de murdară încât exista riscul ca ultimul copil să fie aruncat cu apă cu tot. Se înțelege de ce căsătoriile se făceau doar în luna mai și iunie. Doar în acea perioadă a anului mirosurile trupești erau cât de cât suportabile. Totuși, pentru a nu fi simțite, miresele purtau mari buchete de flori. Cu toate că s-a pierdut în timp motivația, obiceiul s-a păstrat, dându-i-se, desigur, noi semnificații. Apoi, erau și parfumurile, care, folosite din plin, dădeau alt iz „amețitor”peisajelor umane.

În prezent, igiena corporală a devenit o adevărată obsesie. Nu pentru toată lumea, desigur. Apa curentă ne permite să ne îmbăiem ori de câte ori nasul nostru fin de secol XXI simte vreun miros personal neplăcut, să purtăm mereu haine curate. Însă cât de curate rămân, acestea, odată ieșiți în spațiul public urban, românesc, e o altă poveste.

Să revin însă la întâmplarea ce mi-a provocat mica digresiune. Mergând zilnic la spital pentru a fi de ajutor unui bolnav apropiat, constat într-o zi o rumoare neobișnuită din partea pacienților și a însoțitorilor din salon, care îmi cer, la intrare, să las ușa deschisă. Aerul irespirabil se datora unui bolnav abia internat. Aflu povestea de la infirmiere. Cineva sunase la 112. Omul, un boschetar de culoare, fusese găsit căzut pe stradă, într-o stare critică, și adus de urgență la spital. Hainele murdare și mirosul neplăcut (greu de suportat într-un spațiu închis) erau primele detalii biografice. Primul impuls, de silă, al celor din salon a provocat etichetări severe. Individul este repudiat din start. Locul lui nu-i acolo. „De noi nu se ține cont?” – ziceau bolnavii. „De ce nu există un salon special pentru astfel de indivizi?” – se întrebau retoric. Și comentariile răuvoitoare îi captează când pe unul, când pe altul. Însă, odată primul impuls consumat, pacienții bat în retragere. Limbuția acidă se îndulcește, devine mieroasă. Însoțitoarea unui bolnav își cere chiar scuze pentru vorbele-i necreștinești. Și-a adus aminte de pilda bunului samaritean! De Iisus, de iubirea față de semeni. De smerenie. Ai fi zis că dă în ea credința-n clocot. Și rând pe rând vorbitorii își revizuiesc părerile, căzând în cealaltă extremă, a ... milei. Atitudinea lor este acum alta. Devin mărinimoși, îi dăruiesc „exclusului” câte ceva de-ale gurii, ciorapi curați, etc., etc. E evident că nu din respect, nici din iubire creștină, nici din sinceră compasiune, ci mai degrabă din teamă. Teamă de Judecata de Apoi, teamă de-a pierde definitiv șansa mântuirii și reprimirea în Edenul din care am fost odată izgoniți, teamă de cazanul cu smoală fierbinte ce ne așteaptă în cealaltă viață. Sau, poate, teamă că în ochii lumii nu au fost la înălțime. Că și-au terfelit imaginea de buni creștini, în vreme de post, când se cade să fii mai atent nu neapărat la ce-ți intră în gură, ci mai ales la ce-ți iese de-acolo. Și iată, deci, cum primul impuls, cum sentimentele de repulsie fac loc rațiunii. Și calculului. Nu toți reacționează însă la fel. Spiritul de turmă ce caracterizează omenirea e contrazis adesea. La scară individuală, bineînțeles. Era acolo un șofer din zonă, doborât la pat de o pneumonie avansată, care a avut o atitudinea aspră. Dacă l-a pus la index pe acel om al străzii, își susține punctul de vedere până la capăt. Nu schimbă macazul. Nu face paradă de vorbe false. Când acel nenorocit i se văicărește cât de rău o duce, îi spune fără menajamente: „Tu ți-ai ales calea!” Firește, nu era nici locul, nici momentul. Cu toate astea, atitudinea lui mi s-a părut mai demnă de respect decât una oscilantă, cameleonică. 

Întâmplări de genul acesta mă îndreptățesc să afirm că oricât de spălat ai fi pe dinafară, la o anumită adâncime găsești în psihicul tău unghere ce țin încă de Evul Mediu. Uneori le găsești sub stratul subțire de poleială datorat anilor de civilizație care ne-au învățat cum să jonglăm cu măștile ipocriziei. Și, ca să rămân în litera epocii amintite, aș putea spune că ursitei îi place teribil să joace vodevil pe buzele noastre, punându-ne, nu de puține ori, ego-ul la-ncercare.