De la Ana Blandiana cetire

M-a tulburat o secvență dintr-un recent interviu luat eminentei scriitoare Ana Blandiana, după ce i s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universității Babeș Bolyai din Cluj. (N.B.: Adică din partea unei instituții pe care, studentă fiind, ea a părăsit-o în grabă, alături de alți colegi – azi nume de referință în literatura noastră: Ioan Alexandru, Gh. Pituț, Gavril Matei, N. Prelipceanu, Radu Ulmeanu -, pentru a se feri de prigoana instituită în Facultatea de Filologie, în anii 60, de către Mircea Zaciu, paranoicul ei decan de atunci).
Spune Ana Blandiana că o urmărește stăruitor afirmația (avertisment) a celebrului polonez Lech Walesa: „De libertate, răul profită mai mult decât binele.”
Imediat am extrapolat acest adevăr asupra „democrației”.
De bine, de rău, trăim, totuși, de 26 de ani încoace certitudinea stării de libertate. Dar aceea de democrație? O punem în relație cu binele? Cu răul?
Italianul Benedetto Croce își începe tratatul său despre estetică cu o definiție paradox: Arta este ceea ce toată lumea înțelege că este.
Oare nu în același fel se poate spune despre democrație, cel puțin referitor la aceasta pe care o trăim pe pielea noastră, pe creierul nostru în acești ani postdecembriști?
Noțiunea de „rău” e polimorfă, așadar, orice formă ar lua, nu-și schimbă esența. Dar care e esența? Aici intrăm în ambiguități, în definiri fără margini ș.a.m.d. În ce mă privește, zic că răul e „ceva”. Produsul acestui ceva? Iată: degradarea fără oprire a lumii românești, a calității vieții, a moralității, a nivelului profesional, a stării de sănătate (Desigur, excepțiile confirmă regula!)
Nu o dată – în situații de abuz, deșănțare, imoralitate, oportunism, de vicii manifestate la drumul mare, de fapte suburbane, de vulgaritate până la indecență, de prostie fudulă agresivă etc. – aud replici de genul următor, rostite rânjit ori mânios: „Ce vrei?! Îi democrație!”; „Îmi fac de cap, că-i democrație.”
Tot e… ceva: Aceștia au o motivație – nu-i așa? –, eventual, o scuză; pe nu puțini însă, în această lume precară, nici măcar nu-i interesează. De ce? Pentru că e… democrație.
Dar democrația reală? E în altă parte – se zice. Unde?! – se face întrebare, cu un fel de acreală. În lumea civilizată – se răspunde, oftând. Aha! – exclamația îmi aparține.