Cum m-am bucurat de Valentin Gheorghiu şi Gabriel Croitoru

După săptămâna care tocmai s-a încheiat, după perindările mele pe la Sinagogă, prin Old House, Plan B Club Cafe, mi-e foarte clar că se poate supravieţui şi fără urmărind ce mai zice Oltean, dar Radu ce părere are, dar a vorbit Liviu Rusu, Dobra se mai simte neglijat, bla, bla…înţeleg corespondenţii agenţiilor de ştiri, dar efectul de turmă, nu.

În rest, mizeriile, comunicatele care vin pe bandă rulantă pot să mai aştepte. Oricum, îţi torci nervii în van cu oameni care nu merită să le acorzi timpul tău. Sunt şi ei, ca şi noi, nişte trecători, prin politică, administraţie…mulţi dintre ei joacă la nivel de amatori, aşa că să se mediatizeze unde vor, cum vor, nu au decât…

Dumică seara, la Singagogă au fost doi oameni care merită toată atenţia noastră, în special pianistul Valentin Gheorghiu. Am fost părtaşă la un exerciţiu de acurateţe oferit de maestrul Valentin Gheorghiu şi violonistul Gabriel Croitoru.

Dacă pe Gabriel Croitoru l-am mai văzut la Bistriţa, i-am luat şi un interviu, acu câţiva ani, undeva la Liceul de Muzică, venise împreună cu colegii din Cvartetul Transilvan, pe Valentin Gheorghiu am avut şansa, zic eu, unică, să îl văd, ascult în premieră.

Citisem despre domnia sa, ştiam că a cântat la 15 ani cu George Enescu, ştiam că e un ilustru pianist şi compozitor. 83 de ani. Nu-i place publicitatea, a fost şi a rămas un om discret, căruia nu-i place să-i fie disecată viaţa particulară. Mai citisem că are o familie unită şi este înconjurat de prieteni sinceri şi devotaţi. Muzica îl acaparează aproape în totalitate: compune, studiază, ascultă discuri.

Concertul de duminică seara a fost un spectacol al bucuriei, al prietenei pe scenă şi în viaţă. A fost un regal. Am văzut cel mai distins pianist şi cel mai altruist violonist.

Pentru cei care nu ştiu foarte multe despre Valentin Gheorghiu, iată câteva mărturii desprinse din Jurnalul Naţional, în martie, la împlinirea vârstei de 83 de ani.

,,Sunt preocupat de ceea ce am iubit toată viaţa, muzica şi încerc să o fac în continuare, fie că scriu note, fie că bat la clape. Am o activitate foarte frumoasă şi sunt foarte fericit pentru asta.

Peisajul artistic de la debutul meu şi cel de acum... Îmi place muzica la fel ca atunci, publicul este doritor de a o asculta. Şi atunci, ca şi acum avem aceeaşi legătură cu publicul din sală.

Sunt un om simplu, am încercat să-mi servesc compozitorii, publicul pe care l-am iubit şi l-am apreciat foarte mult. Fiind în ţara în care m-am născut m-am simţit foarte fericit şi foarte iubit, bineînţeles. Fiind separat, la un moment dat, de restul Europei, cei 50 de ani, veneam din est şi cântam în vest. Era o mică problemă. Faptul că sunt acum cu familia, în ţara mea, mă face foarte fericit pentru că nicăieri nu este mai bine ca acolo unde te-ai născut. N-am regretat niciodată că nu am ales să rămân în străinătate atunci când am avut ocazia pentru că nu am căutat în viaţă aşa-zisa carieră.

Îmi amintesc că în ’58 înregistrasem la Londra nişte lucrări de pian foarte frumoase, la una dintre cele mai mari case de discuri. Trebuia să semnez un contract pe mai mulţi ani, cu condiţia să rămân acolo, neavând siguranţa că primesc paşaportul de plecare. Am refuzat, m-am întors în ţară pentru că aveam familia aici. Nu m-au interesat nici afacerile, nici parvenirea muzicală, m-a preocupat muzica pe care am iubit-o şi pe care am încercat să o servesc.

Poate ar trebui să facem mai mult pentru artă şi pentru cultură. Muzica, la ora actuală, este în cădere, nu numai la noi, dar şi în alte ţări. Lumea pune mai mult accentul pe economie, pe computer, sufletul e lăsat puţin deoparte”

USR-PLUS

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]