Criza de revoluţie

          S-au dus sărbătorile de iarnă, precum şi suflul rece al amintirilor din decembrie 89, iar anul 2018, ca şi ceilalţi de după acea farsă istorică, va fi unul al unei vieţi austere pentru toată lumea săracă din această ţară. Am privit de sărbători la TV o tânără din al cărei cântec popular maramureşan reieşeau nişte versuri din popor care îl vizau pe soţul ei, morar, prin care îl povăţuia: „Măi Miculaş, fii om bun/ Şi ia mai puţin uium/ Că s-o duce vestea-n sat/ Ş-om avea de măcinat...”. O aluzie pentru patronii de azi pentru a-i mai tempera în apetitul insolent pentru un profit indecent, propriu unui capitalism sălbatic, inconştient, care printre alte anomalii politice şi economice, au dus la situţia economică şi socială dezastruoasă de azi. Un apel şi pentru guvernanţii de azi care să ia mai puţin „uium”, adică mai puţine impozite şi taxe care, prin numărul şi mărimea lor, au băgat economia ţării la subteran.

          Milioanele de români care au părăsit ţara au făcut-o tocmai datorită existenţei unui stat profund corupt şi imoral, care a promovat o fiscalitate nimicitoare pentru clasa de mijloc îndeosebi, care abia se înfiripase, precum şi fuga după un profit fără muncă şi instaurării unui capitalism feroce, imposibil de controlat. Încă din antichitate, doctrina care a stat la baza eticii lui Aristotel a fost aceea a teroriei „mijlociei”, evitării atât a excesului, cât şi a lipsurilor. Istoria n-a ţinut cont de această etică, lumea fiind dominată de puterea absolută acompaniată de corupţia generalizată. Aşa s-a ajuns ca lumea săracă de pe pământ să achite nota de plată, cea care , asemenea lui Atlas, titanul osândit de către Zeus să sprijine veşnic pe umerii săi bolta cerească, este osândită să ţină pe umerii săi pe oligarhii care au schimbat lumea pentru că lumea n-a reuşit să-i schimbe pe aceştia. Şi dacă tot am vorbit de revoluţie în istoria noastră modernă, o revoluţie care se întemeiază pe asemenea racile ale istoriei şi nu pe credinţa sentimentală în om şi în posibilităţile de a-l face desăvârşit prin instituţii libere, eficiente, prin educaţie, aceea nu mai este o revoluţie, este o lovitură de stat, asemenea celei din decembrie 89. Poate că istoricii de mâine să definească în mod corect caracterul real al fenomenului, care n-a revoluţionat nimic, în afară de corupţie, în schimb sădind în conştiinţa oamenilor ideea potrivit căreia atunci când apele sunt învolburate, gunoaiele ies la suprafaţă.

          Guvernanţii de azi, la fel ca cei de ieri, pornesc la drum în noul an cu sentimentul certitudinii că va fi mai bine în ţară. Pentru cine? Ar fi bine ca poporul, după atâta minciună, să nu mai aibă încredere în promisiuni care oferă iluzia strâmbă a certitudinii unei vieţi mai bune, acesta trebuind să aibă conştiinţa faptului că drumul cel mai fecund spre adevăr este doar îndoiala. Problema cea mare este însă aceea că adevărul, ca valoare absolută, n-a fost niciodată de partea mulţimii, acea mulţime tăcută, care în gândirea ei naturală, mai speră totuşi că lucrurile poate or începe a se mişca, de-or apuca să se urnească.