La noi

Cornel Cotuţiu, în Istanbul

                                           Aferim, bre Ali! (1)

 

     Mereu îmi este adresată mirarea: „Cum, nu ai mașină?” Răspund amuzat: ”Am doar bicicletă”. Nu e vorba de repulsie față de automobil sau iubire pentru două roți. Și-mi continui replica: „Cu veniturile mele, nu am reușit o astfel de achiziție. Plus că, aș mai fi putut să străbat mai toată Europa, să fac baie în toate mările care udă malurile bătrânului continent, să trec de câteva ori Atlanticul?” Așa că…

     Așa că, „o pată albă” pe atlasul meu personal era Turcia și, Aferim Allah! „am călcat-o”, în sfârșit, am ajuns și la „Sublima Poartă”; grație frumos de neastâmpăratei profesoare Delia Năstase, de la Colegiul Național „Petru Rareș” Beclean, organizatoarea acestei ieșiri dincolo de fruntariile românești (Pentru ea, nu e prima oară când duce în lumea largă, cu autocarul ori avionul, grupuri de școlari și adulți).

     Altădată, la plecare, s-ar fi exclamat „Pe cai!” Acum, am avut parte de o călătorie confortabilă, datorată autocarului angajat de  Agenția Cora-Travel,

Cluj-Napoca: fotolii lejere, muzică (în surdină!), trei televizoare, cu filme de pe CD-uri, doi șoferi de real profesionism, atenți, politicoși.

     Pe traseul românesc, o vreme, am trăit stări de alternanță a admirației cu tristețea: orașe, orășele cu edificii vechi, relicve istorice (fie întreținute, fie lăsate în izbeliște); pe de altă parte, construcții vrute industriale, dar neterminate, ruinate, nevalorificate cumva, mâncate de igrasia democrației postbelice (Zău,  în astfel de situații, te împunge câte un regret nostalgic, dar și iritare).

     „Au trecut vremile-acelea…” Am coborât spre, apoi pe Valea Oltului, cu direcția București – Giurgiu. Alături de faimosul și acum de un pitoresc primăvăratic râu – care, de la izvoare la vărsare în Dunăre, e numai românesc – cei 30 de participanți la excursie desigur că am trecut prin stări de spirit, inerent diferite: părtașii la drum ne-am situat, ca vârstă,  între cei doi „tineri” pensionari – profesoara Cornelia Runcan și cu mine (mde! tot un Cornel) și cele trei „băbuțe” din clasa a VI-a: Daria, Imola și Petruța; între aceste… extreme, elevi de liceu, studenți, cadre medicale, mămici, un preot.

     Pe câțiva dintre noi, evident că gândul ne-a dus la „Cartea Oltului” a lui Geo Bogza (care astăzi nu mai e prezent în manualele școlare, pentru că…); iar trecând pe lângă Mănăstirea Cozia normal că ne-au răsărit în minte versuri din „Umbra lui Mircea. La Cozia” a lui Grigore Alexandrescu. Astăzi poezia este trecută în manuale la categoria „opționale”.  Pentru că… sfielnic, spăsit, Ministerul Educației, într-un spasm de luciditate, consideră că vremurile de acum nu mai sunt „vremi de fapte strălucite”?

     Iar în ce-l privește pe Mircea cel Bătrân – pe seama căruia poetul pașoptist considera că „Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit” -, e, bine mersi, pomenit doar într-un paragraf din manualul de istorie. Domnilor! Ce atâta patriotism cultivat în școli?!... Să-i educăm în acest spirit, de pildă,  prin proza peristaltico-teleormăneană a lui Liviu Dragnea, prin lirismul biciclist al mormăitului de la Cotroceni și prin vocalizele penibil teatrale gen Ludovic Orban. Repere – nu-i așa? – semnificative pentru degradarea societății românești în acest tobogan postdecembrist.

     Noroc că peisajul Oltului în amurg m-a îndepărtat de această stare… entuziasmantă ce mi-o provoacă învățământul bâlbâit de o trupă ministerială aiuritoare.

     Când am trecut în Bulgaria, peste Dunărea de la Giurgiu, am avut parte doar de negură și invitație la somn. Asta, pentru cine e prieten cu Moș Ene. Mi-e drag moșul, dar în ultima vreme nu prea mă răsfață, așa că, niște ceasuri,  am făcut drumuri prin memorie.

     În ultimii ani iau cu mine o propunere a marelui cărturar (rezistent la opresiunea tiraniei ceaușiste) Mircea Malița: Când te duci spre necunoscut, o faci  pentru a confirma, atunci, la fața locului, ceea ce ai acumulat prin documentare, prin lectură, prin albume și filme documentare (internet – adaug eu acum, cu toate momentele lui lacunare ori dezavuate).

     Așa, știam deja câte ceva despre megametropola Istanbul: Că are o populație de aproape 19oooooo de locuitori (cam cât toată populația României); că obiectivele cele mai tentante pentru un turist sunt Catedrala Sfânta Sofia, Obeliscul egiptean, Coloana lui Constantin Porphirogenetul, Moscheea Albastră, Marele Bazar, Moscheea Suleymaniyre (a lui  Suleiman Magnificul).

     Mi-am notat, de asemenea, una dintre cele trei ipoteze privind formarea numelui Istanbul: din deformarea a trei cuvinte grecești – Eis tim Poli -, însemnând ”Eu merg către oraș”… Mda! Și noi, cei 30 și cu șoferii 32 (tentat să-l parafrazez pe Alecsandri cu al lui ”Peneș Curcanul” ), eram în această postură.

     De la Bizanț (prima denumire a așezării, cuvânt grecesc), s-a numit Constantinopol, apoi Țarigrad, Stanbul, Stambul, Înalta Poartă, Poarta și, din 1930  Istanbul.

     O performanță unică pe planetă: singurul megalopolis așezat pe două continente. Și: astăzi, perimetrul orașului, întins pe o suprafață de 5343 Km. pătrați, este compus din 27 de districte (cum ar fi la noi sectoare; Bucureștiul are… 6 – mde!...).      

...........................

Aferim, Ali! (2)

 

     Eis tim Poli. Așadar, neagreat de  către Moș Ene (am străbătut Bulgaria pe timpul nopții), în drum spre Istanbul, mă gândeam la ce a putut să însemne papucul otoman asupra noastră. Da, de sute de ani ne-au marcat istoria, cultura, limba, năravurile. Ne-au jefuit binișor – bogății, fete, tineri; iar pentru nesupunere, ne-au ucis domnitori și familiile lor, când au refuzat să treacă la religia lor – vezi cumplitul caz al nemaipomenitului domnitor Brâncoveanu (1714).

     Dimitrie Cantemir – marele umanist al românilor -, a tremurat binișor la Țarigrad, în postura sa de zălog de fidelitate al tatălui său, domnitorul Constantin Cantemir. Oricum, pentru literatura noastră, a rezultat acea neîntrecută lucrare alegorică (unii considerând-o primul roman din literatura română)  „Istoria ieroglifică sau lupta dintre Inorog și Corb”. Ajuns domnitor el însuși, turcii i-au înfrânt la Stănilești armata, noroc că a avut timp să scape de satârul călăului, refugiindu-se la prietenul său, celebrul țar al Rusiei, Petru cel Mare. Românul are o vorbă: În tot răul e și-un bine. Astfel ocrotit,  Dimitrie Cantemir redactează, în limba latină, lucrări de filosofie și istorie, încât ajunge erudit de faimă europeană.

     Am cunoscut țara vecină în deceniul VII, datorită unui noroc turistic; aș fi vrut să-i văd, din goana autocarului, ceva din frumusețile ei, dar întunericul nu lăsa vederii decât incerte siluete de dealuri și steluțe ale unor așezări pe lângă care treceam. „Pe lângă”, deoarece în Bulgaria șoselele, chiar dacă nu sunt autostrăzi, ocolesc localitățile (fie orașe, fie sate).

     Nu știu de ce este în limbajul nostru uzual expresia, reproșul: „Mă, ești turc?!” – desemnând nepriceperea, confuzia. Oricum, istoria ne arată că nu au fost confuzi oprimând atâtea popoare. Cel puțin acum, în mersul nocturn al autocarului, mă amuzam, ca o compensație, imaginând cât timp trebuia să gâfâie otomanul de la Poartă până la Țările Române. Unde, nu totdeauna  a fost primit (sau deloc?) cu pâine și sare. Deopotrivă, mi-a făcut plăcere să-mi amintesc cum Mihai Viteazul, la Călugăreni, l-a aruncat în apa Neajlovului pe fudulul turc Sinan Pașa, acesta rămânând totuși cu câțiva dinți în gură.

     E firesc că, astfel, îmi aminteam de „Scrisoarea III ” (cum în programa școlară e trimisă la categoria etc. menționez pentru tineretul anului 2018 că nu e vorba de scrisoare, ci de poezie și că autorul ei e, unul, Mihai Eminescu ...), unde îngâmfatul Baiazid abia scapă cu viață din confruntarea cu Mircea cel Bătrân.

    Tot așa, în „Pașa Hassan” George Coșbuc evocă o altă bătălie în care Mihai umilește un alt sultan jecmănitor. Scăpând de securea bravului Domnitor român, poetul notează despre acest final ridicol:

                  „ Și-n ceasul acela Hassan a jurat

                   Să zacă de spaimă o lună.

                   Văzut-au și beii că fuga e bună

                   Și bietului pașă dreptate i-au dat,

                   Căci vodă ghiaurul în toți a băgat

                                                O groază nebună.”

     (Numai că, din păcate, Istanbulul nu a învățat definitiv lecția decât în Războiul de Independență al românilor din 1877 – 1878.)

     Însă am avut… mustrări de conștiință: De ce să evocăm iubirea de patrie, vitejia străbunilor?! Căci, de pildă, avem în Parlamentul de astăzi atâția eroi care, fie moțăie osteniți de atâta grijă pentru legile țării, fie, la tribună au o admirabilă grijă pentru cultivarea limbii române prin perle de anagrame. Țțț!...

     Apropo de limbă: Am avut (sfidându-l pe Moș Ene) și un episod în domeniul lingvistic. Hai, mi-am zis, să înșir cuvinte pe care le știu de origine turcă, rămase definitiv în vocabularul românesc. Iată: halva, baclava, rahat, bulibășeală, toptan, pitac, huzur, caldarâm, cafea, salam, chef, chibrit, năut, ioc, mujdei, mucava, marafet, ciubuc, taifas, mahmur, mahon, pilaf, lulea.

     Observam, astfel, că aceste vocabule se referă (cel puțin reținute de mine atunci) la lumea bucătăriei, a distracției, a afacerilor.

     În lexicul pasiv mai sunt din cele la care facem apel, fie din nevoi evocatoare, fie din intenții de zeflemea (și acesta-i turcesc!): iatagan, turban, serai, cadână.

     Cât privește „rahat”-ul, mi-am propus, din capul locului, ca, în zilele de Istanbul, să nu mă interesez așa ceva, spunându-mi că avem destui de genul acesta în țară…

     În schimb, la vama de intrare în Turcia, am invocat un alt domnitor, pe Vlad Țepeș. Nu precum îi ceruse Eminescu, să–i împartă pe politicienii vremii sale „în smintiți și în mișei”, ci să-i sperie pe vameșii turci care ne-au ținut în graniță 5 (cinci!) ore! (În timpul acesta puteam ajunge, pe jos, până la cea mai mare moschee din Peninsula Balcanică, cea de la Edirne – fostul Adrianopol)… Brrr, bre!

     Adică, după ce trecusem de granița bulgărească precum „vodă prin lobodă”, aici… Mi-am dat seama, după o vreme, că turcii nu înțeleg înjurăturile românești, nici dantelăria verbală de mahala (văleu, și acesta e cuvânt luat de la turci!).

                                                     Aferim, Ali! (3)

 

     Merhaba, Istanbul! („Salut, Istanbul!”)

     Știam suprafața metropolei, dar după o oră de la intrarea în perimetrul ei, tot admirând, pe stânga, zecii de kilometri cu clădiri moderne pentru locuit, iar în dreapta Marea Marmara, ne întrebam cât mai avem până la Istanbulul vechi, unde, pe undeva, se afla hotelul sortit cazării noastre pentru câteva zile.

     Priveliștea urbană m-a amuzat, remarcând un fapt foarte omenesc: ici-colo, pe la balcoane, rufe întinse la soare – obicei planetar.

     În sfârșit, coborâm la hotelul „Fuar” (un cuvânt turcesc, presupun, căci celelalte hoteluri, chiar și câte cinci pe o stradă, sunt botezate cu denumiri occidentale).

     Pe cartonașul oferit fiecăruia dintre noi se puteau reține ofertele localului: restaurant, sală de conferințe, mini bar, servicii de coafură, tuns; parterul de la recepție arată elegant, confortabil. Dar ce decepție apoi! Contrastant, camera de hotel arăta mai rudimentar decât, cred, vre-un hotel din Răscrăcănații din Deal – dar măcar era curată și geamurile cu draperii făloase. Companionul de odihnă mi-a fost repartizat tânărul Radu, profesor de religie la câteva școli din jurul Becleanului.

     În zilele de cazare, a fost între noi o înțelegere zâmbăreață, plus că am avut norocul că… nu sforăia (aspect important pentru celălalt, care – apropo de mine -, are un somn superficial). 

     Au urmat zile de vâjâială: drumuri lungi pe jos (doar o dată ne-a purtat autocarul prin încolăceala orașului), vizite la moschei, palate, parcuri, săli de expoziții.

     Un anume împărat roman, când a stabilit perimetrul Constantinopolului, observând natura reliefului, a hotărât să ia model așezarea Romei, așadar, pe șapte coline. Din acest punct de vedere, Roma este modestă. Aici, la Istanbulul de acum, suprafața e atât de impetuos ondulată, încât (am urmărit dacă așa e) rareori găsești 100 de metri pătrați plați. Totul e un lin urcuș și coborâș, nu puține străzi au aspect de trepte; puzderie de poduri (elegant concepute) se arcuiesc peste intersecții (am întâlnit chiar două poduri suprapuse, având aceeași direcție. Iar străzile – cu neîntrerupte tarabe ofertante: alimente, cofeturi, îmbrăcăminte, jucării și vânzători strigându-și marfa, uneori alergând după tine (dacă ai avut imprudența să îl iei în seamă). Fâșii anticipative ale Marelui, celebrului Bazar. Apropo de asta, doamna Simona, ghidul de la agenția clujeană, ne-a avertizat: Atenție la buzunare, fiindcă, știți că… (Din acest punct de vedere, m-am despărțit de Istanbul decepționat: Nu m-a furat nimeni…)

     Un aspect aparte, nostim și care distrează și pe copii și pe adulți: Mă refer la un stil neașteptat al vânzătorilor de înghețată. După ce umplu cornetul, îl așează la capătul unui băț de un metru lungime, apoi insul face niște manevre

 dansante prin aer și trecătorul, oprit o clipă, se trezește cu cornetul în fața gurii. Nu e stradă să nu întâlnești astfel de demonstrații ale ofertei de înghețată.

     Clădirile au fost construite după stiluri preferențiale: gotic, bizantin, rococo, ultramodern. Dar fără a da impresia de stridență, de contraste ridicole. Acoperișurile armonizează: minaretele (ciudat că s-a impus pentru aceste țâșnitori de piatră un cuvânt de origine germană; cum le-o fi numind turcii?), care sfidează cerul, cu frontoane sculptate în marmură; cupole metalice, unduind peste palate, terase, chioșcuri.

     Același dialog, între coloane seculare și ruine din vechile ziduri – bine îngrijite. Apoi, un infinit șir de ghivece cu flori (proaspete!) de-a lungul străzilor, podurilor, streșinilor. Și iarăși, adică mai tot timpul: trepte, trepte, trepte – multe din marmură, ciment mozaicat sau pietre de râu.

     Trecătorii, cu barbă sau fără, femeile, cu broboadă strânsă sub gât sau pletele lăsate în voie, nu au chipuri de genul celor din Apusul sau Estul Europei; fețe oacheșe, adesea chircite, tipic turcite (cred), nu prea am zărit vreun trup de… balerină anonimă, în schimb, pendulau mulțimi de brațe bărbătești cu mușchi ostentativi parcă. Vuietul străzii e stimulat de mulțimea trecătorilor și claxoanele vehiculelor. Localnicii sunt grăbiți, se înghesuie unul în altul, dar atenți să nu se atingă între ei.

     Tot așa, e nostim cât de indiferenți sunt istanbulezii (Doamne, ce adjectiv am inventat! Până și aparatul la care scriu mi l-a subliniat, contrariat), când traversează pe trotuarul celălalt. „Zebră”? Da de unde! Printre mașini, dar am observat că șoferii sunt foarte atenți, se opresc la câțiva centimetri de pieton.

     Am apreciat amabilitatea, bunăvoința localnicilor pentru turistul străin, mulți dintre turci știind binișor engleza ori germana, încât, oricând dialogul de informație se realiza fără efort. Dar… nu pentru mine, capabil să scot propoziții… numai pe franțuzește, italienește, rusește, chiar și maghiară. Iată cum lipsa mea de interes pentru limba lui Shakespeare mă deservea… Românește am auzit mereu la hotel, preferat, se vede, de către compatrioții mei.

     Vremea? Am avut parte de zile luminoase, însă pălite rebel de curenți reci dinspre mare; încât, cei care au luat în bagaje îmbrăcăminte subțire, ca pentru paralela 40, s-au cam păcălit (Eu însumi… mi-am cumpărat o vestă, în consecință).

 

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]