Cine slăbește statul?

Andrei Marga

Un reputat economist al acestor ani argumenta că statul român a devenit minimal, dar și slab. Așa se explică nereușitele în privatizare, folosirea resurselor europene și înfruntarea globalizării.

Semnele slăbiciunii sunt pretutindeni. Nu se reacționează la încălcări ale legii – începând cu cele comise de cea mai înaltă funcție, în raport cu Constituția. De mulți ani,clarificarea evenimentelor grave (vezi, de pildă, cazul “Colectiv”) este înlocuită de speculațiile unora care au învățatmanipularea. Comercializarea de copii a luat avânt, iar din ea s-au înfruptat, cum oretrospectivă ar putea arăta, oficiali vechi și actuali. Traficarea recentă în scopuri dubioase a unei fetițe a demascat,încă o data, nivelul “justiției” și indiferența decidenților. Vânzarea de diplome și aranjarea de titluri este  proverbială și compromite ierarhiile. Răsturnarea ordinii valorilor și confuzia criteriilor sunt atât de adânci încât găselnițele trec ca savantlâcuri, iar descurcarea este luată drept pricepere. Accidentele, abuzurile și nedreptățile s-au extins, dar nimeni nu răspunde, iar autoritățile suntdepășite.

De unde “statul slab” când România are Constituție aidoma altor state din Europa Centrală și Răsăriteană? Când aceasta prevede stat de drept democratic și social, cu detalii corespunzătoare?

Am obiectat, la rândul meu, la prevederi ale legii fundamentale. Bunăoară, “demnitatea umană” este luată în Constituție doar ca valoare, nu ca principiu, așa cum este în orice democrație care se respectă. Când în România se răspândeșteo propagandă primitivă – „să nu comentăm deciziile justiției!”,„inculpatul este deja penal!”,„încătușarea televizată ține de proceduri!” – este evident ce importanță poate avea, juridic vorbind, “demnitatea umană” ca principiu de funcționare a statului. Am obiectat că, spre deosebire de Germania, țara continentală cu cea mai solidă democrație în zilele noastre, unde,de pildă,  numai Bundesrat-ul și Bundestag-ul pot numi judecători, la noi, o persoană desemnează după interesele ei, de fapt private, judecători și procurori, miniștri, șefi de servicii secrete și alți șefi.

Dincoace de asemenea “originalități”, Constituția României rămâne, totuși, democratică, oricum am privi-o. În definitiv, și constituția depinde de buna credință a celor care o aplică.

Slăbirea statului nu vine, cum se spune – cu o îngustime a minții care ofensează și bunul simț și cultura – din modificarea legilor justiției. Reforma justiției nici nu este în România actuală destul de radicală! Iar dacă președintelui i s-au redus prerogative de a pune în funcții persoane care i-au creat avantaje private (vezi desemnările la Parchetul General, la Curtea Supremă etc.), înseamnă că modificarea este pe cale bună. Nu văd de ce  un președinte trebuie să fieobsedat  să încalece justiția, dacă nu are nimic de ascuns!

Slăbirea statului nu vine din modificări de legislație. Ea vine din încălcarea Constituției și din subminarea democrației. Acestea anulează selecția controlată public de oameni pricepuți, descalifică numirile în funcții și deciziile și generează neîncrederea.

Încălcarea Constituției în România actuală s-a produs cu aplomb din 2004 încoace, odată cu pretenția noului președintede a desemna ocupanții funcțiilor cheie în stat. Expresia “președintele desemnează” a fost deturnată fățiș de la înțelesul dat de părinții Constituției– de consacrare, prin semnătură, a selecției făcute în urma unei competiții deschise – la impunerea de persoane convenabile unui interes,de fapt,personal.

Funcția de președinte a fostdesfigurată în România. Ea este luată mai nou ca proprietate, nu ca datorie de a servi. Ocupantul ei nu dă seama de ani buni ce angajează în numele țării și cu ce se ocupă.Statul devine astfel asemenea unei plastiline – cine pune mâna pe el, acela îi dă forma. Nemaifiind al cetățenilor, nu mai poate fi stat la propriu.Acestea într-o epocă în carealte state naționale se asumă cu pricepere pe ele însele și fructifică oportunități de dezvoltare!

Drept consecință, s-a ajuns la desemnări pe care,din respectul de sine, nici o altă țară nule-a practicat! În funcții de prim ministru, procuror general, șef la DNA, șef la servicii secrete, șef peste judecători,la noi,au fost instalați inși fără relief și docili, unii așa-ziși “tineri”, chiar dacă mintea le era bătrână. Nepriceperea făcea  din fiecare doar o clonă a bobilor și postelnicilor de tristă amintire.

Iar abuzul constituțional s-a transmis până jos. Tot felul de “șefi” au ajuns să creadă că au dreptul să desemneze după interesul lor, în fond privat, consilieri, subalterni, slujbași.  Coloana vertebrală a unui stat puternic– aducerea la decizii a cetățenilor celor mai pregătiți și mai devotați interesului public, prin proceduri validate – s-a rupt prin mecanismul desemnărilor făcute de câte o persoană.

Intrat pe mâna anacronicelor feude ce au rezultat, statul s-a gripat. Iar acum, trebuie să constatăm că, dincoace de anii necesarei reforme, economia nu a atins nici în 2016 decât 75% din producția agregată a lui 1989, că instituțiile sunt abătute de la scopul lor, că nereușitele copleșesc, că abuzurile, aranjamentele și nedreptățile sunt la tot pasul, că până și protejarea ființei nu se mai garantează.

La încălcările Constituției s-a adăugat reluarea năravului lui Nicolae Ceaușescu de a desemna în funcții cheie nu personalități verticale, cu vederi profesionale și civice, ci figuri cu care se poate face orice. După 2004, năravul a devenit regulă. Desemnările la “plesneală”, susținute de mediatizări  dirijate, nu mai surprind.  Mulți oameni au ajuns să creadă că în democrație selectarea de demnitari, de consilieri și de subalterni de către “șef”, fără proceduri valide și în pofida valorii, ar fi normală.

În același timp, nefiind siguri de adeziunea cetățenilor, căci nu au vreo realizare, președinții de după 2004 au făcut din serviciile secrete noul stâlp de susținere a regimului.Ca nicăieri, în România actuală statul a fost transformat în stat securist tocmai în democrație și în cea mai lungă perioadă de pace. Nu mai sunt alegeri fără controlul noii Securități, nu mai sunt ascensiuni doar pe merit, până și voci publice cu pretenții, rectori de universități. șefi de federații sportive și alți șefi caută grațiile serviciilor.

Consecința derapajelor a fost călcarea în picioare a democrației. Exemplele sunt deja istorice. În 2004, s-a format un guvern în pofida a ceea ce a votat electoratul, în 2008, alegerile prezidențiale s-au decis în sufragerii, la ambasada din Paris și în funcție de numărarea voturilor. O sumedenie de legi organice s-au adoptat în 2010 ocolind Parlamentul. Din 2016, eludându-se din nou votul cetățenilor, s-au desemnat  prim miniștrii agreați mai curând de noua Securitate decât de cetățeni. În 2019,STS-ul a pritocit alegerile europarlamentare.

Abuzul de sus până jos în funcții, distrugerea meritocrației, securismul continuă, chiar amplificate, și astăzi. Nici un stat din lume nu s-a consolidat pe asemenea căi. Să privim la statele din jurul nostru! Peste tot sunt frământări, dar nicăieri statul nu a fost pus în genunchi de inși care au jurat pe Constituție și pe Biblie să-l apere!

Astăzi, statul slăbește sub noi lovituri. Nu am fi realiști dacă nu am observa descompunerea liberalismului în România odată cu abandonarea libertății cetățenești ca valoare conducătoare și alunecarea în Mussolini, Goebbels & Comp. Iată câteva exemple.

Pluralismul  politic ține de natura statului sănătos. Jocul de azi, cu deviza „să distrugem social-democrația”,amintește începutul anilor treizeci. Relativ la alegerile din Germania anului 1932, un istoric, altfel ostil stângii, a remarcat că „rezultatul alegerilor nu cerea cu adevărat dictatura partidului naţional‑socialist, ci coresponsabilitatea sa” (Ernst Nolte, Die faschistische Bewegungen, 1966, p. 396). Nu cumva alegerile din ultimul deceniu și jumătate din Româniaîndemnau,prin rezultat, la conlucrare în interes public și nu la autoritarismulneghiob cea slăbit statul?

Un stat care nu este integrativ nu are cum să fie puternic.În 1923‑31, Mussolini a redus în Italia salariile (cu 10%) şi prestațiile sociale și a slăbit sindicatele plecând de la interpretarea grosolană a situației: „responsabilitatea acesteia era atribuită salariilor prea ridicate şi bugetelor dezechilibrate” (Karl Polanyi, Le Grand Transformation, 1982, p. 312).Din 2004 până azi, avem de la Cotroceni altă abordare?

Cu rețele oculte, orice stat slăbește. Regimul lui Mussolini întocmea „dosare” și stimula circulaţia de informaţii neverificate pentru a împinge în umbră sau măcar a ţine în şah persoane. „Informaţia este preluată de sus de către o birocraţie, veche şi nouă, şi, în orice situaţie, pusă în mişcare pentru obiectivele regimului...”(Salvatore Lupo, Le fascisme italien. La politique dans une régime totalitaire, 2003, p. 360). Nu suntem tot în dosariadă, acum ea vizând și magistrații? Cine servește credincios un stat paralelizat?

Fără respectarea fiecărui cetățean, orice stat slăbește, de asemenea. Mussolini căuta să-și discrediteze rivalii și ataca la orice ocazie în cuvinte fixe. Pentru el,Turati era „detestabil”, Giolitti, „nedemn de încredere” etc., acestea„într‑un amestec confuz de motive personale şi polemică ideologică” (p.43). Este altceva în România actuală, când se caută voturi nu cu merite, nu cu soluții mai bune, ci cu discreditări ca „penali”, mai nou ca “infractori”? Cine are încredere în statul care nu-șirespectă cetățenii?

Un stat care se preocupă de reducerea drepturilor devine slab. Preocuparea lui Mussolini era, cum știm, lichidarea uneia dintre camerele Parlamentului şi schimbarea acestuia, printr‑un alt sistem de vot (Pierre Milza, Serge Berstein, Le fascisme italien 1919-1945, 1980, p. 141). Nu este în România actuală obsesia ca unii concetățeni să fie împiedicați să joace roluri publice?  Nu se  vrea aducerea la vot și a celor care trec rar prin țară, dar pot fi manipulați cu serviciile secrete?  Nu se vrea nu guvernul țării, ci „guvernul meu”?

Un stat în care decidenții nu pricep chestiuni delicate, nu are cum să fie respectat. „Religia este insesizabilă, ca şi ceaţa” – îi spunea Mussolini lui Hans Frank, viitorul călău al Poloniei, ca şi cum ar fi real doar ce ține de forță. Să privim în legea educaţiei, pe care un fost președinte o dă ca realizare: în articolele privind religia, aceasta este încadrată în „ideologii, dogme religioase şi doctrine politice”. Să ne amintim că a doua zi după ce Papa Francisc a vorbit în catedrala Mântuirii Neamului din București de „frate” și  de „amăgirile puterii”, s-a trecut la atacarea „fraților” chiar de către cei care se bat cu cărămida în piept că „l-au adus pe papa în România”!

Nu se mai vede de mulți ani la Cotroceni vreo preocupare pentru democratizare –  noțiune care nici nu mai pare înțeleasă. Se vede însă un efort de aranjare cu “mișcarea” străzii pentru a bloca guvernarea și legiferarea legitimă. Se știe, Carl Schmitt, juristul cel mai inovativ în distrugerea democrației, a mers până acolo încât a considerat “mișcarea” drept creatoare de drept (Carl Schmitt, Über die drei Arten des rechtswissenschaftlichen Denkens, 1934).Este adevărat, însă, că până și Carl Schmitt nu a mai repetat prostia, care la noi se ia acum drept inspirație. Ce stat mai poate fi acela în care argumentarea democratică este înlocuită cu isteria?

Atunci când se înainta spre dictaturi, Carl Schmitt spunea că „este suveran cel care poate decreta starea excepțională” (Carl Schmitt, Politische Theologie. Vier Kapitel zur Lehre der Souveranität, 1925, p.11). În România actuală nu mai trebuie decretare. Pentru suspendarea democrației este suficient abuzul de putere, iar acesta îl comite cel care-și arogă să impună primi miniștri, șefii procuraturii, judecătorilor, serviciilor secrete. Este simptomatic că se face tapaj în țară și se induc organizat în eroare oameni din afara ei, cu privire la „pericolele” ce ar amenința aici statul de drept. Motivul este doar meschin – acela că președintelui i s-au luat din drepturile de a numi discreționar șefii justițiarilor, drepturi care nici nu există în SUA, Germania, Franța, în altestate de drept democratice.

Cine cunoaște cât de cât istoria anilor treizeci știe că alunecarea în dictaturi s-a bazat pe politica bazată pe distincția „amic-inamic” șilovirea continuă a acestuia din urmă, concepută tot de Carl Schmitt (Der Begriff des Politischen, 1932). Abilul jurist admitea, totuși, că „aici nu este o definiție exhaustivă și comprehensivă” și că „inamicul” nu este automat în fața ta. Cei de azi, care aplică  acea politică, nu mai au îndoieli, ci o certitudine: dacă-ți lovești cu orice mijloc rivalul, poți să fii sigur că nu-l vei mai avea. Cine agreează statul care, în locul beneficiilor dezvoltării, oferă lovirea de persoane?

Multe scheme din panoplia lui Goebbels revin astăzi în limbajul stimulatde Cotroceni. Taxarea rivalilor ca “toxici” și “ciumă roșie” are antecedente în această panoplie. Iar acuzarea de “afaceri cu niște evrei” vine chiar de la Führer. Exaltarea moralismului pentru a acoperi propria lipsă de morală are aceeași sursă. Jocul cu „moartea” adversarilor pe rețelele de socializare, agitarea „pericolul de la Răsărit, poate chiar asiatic”, specularea în decizii a „conflictului arabo-evreiesc” au, oricât s-ar nega, aceeași inspirație. Ce stat se joacă cu asemenea lucruri?

La Cotroceni, de mai bine de un deceniu, se cochetează cu formula lui Mussolini a „șefului de stat”, deși Constituția României a exclus-o știindu-i implicațiile juridice. Se invocă „statul de drept”, ignorându-se că și dictaturile au fost state de drept și ocolindu-se bătător la ochi „statul de drept democratic”, prevăzut explicit înConstituție. S-a luat în brațe „juridismul” – acea plasare a procuraturii, a judecătorilor și a noii Securități, unite prin „protocoale secrete”, deasupra autorităților stabilite democratic, în numele luat în deșert al „independenței” justiției. Cine aderă la autoritarisme inepte, încât să dea gir acestor nelegiuiri?

Ce ar rezultadacă s-ararunca o privire în rutele școlare și universitare ale demnitarilor și selecția lor? Precum în anii treizeci, oameni depășiți de teme, dar veniți pe căi obscure (rude, servicii, etc.) au urcat la decizii, încât va trebui într-o zi să se pună și la noi întrebarea lui  Thomas Mann din acei ani: cum de s-a ajuns aici? Mă tem că răspunsul marelui scriitor este cel valabil.

Un stat slăbește când scade încrederea în autorități. După unele analize, aceasta este în România actuală la cel mai jos nivel de după 1989. De unde încredere, când abuzurilesunt de sus până jos? Când nu se examinează o problemă fără foi? Când optica este de învrăjbire, nu de rezolvare de probleme? Când feudele decid?Când cei care au furat arestează „corupți”? Când se mediatizează poze râzând cu copii după ce nu s-a mișcat un deget la comercializarea lor? Când cetățeanul simplu care este fiecare contează la ocazii, dacă maicontează cumva?

Învățătura simplă este că nu autoritarismul incult și de prost gust, ci democrația unită cu meritocrația dau tărie unui stat. Și România are șansa acestora făcând schimbările pe care ele le presupun.Timpul la dispoziție nu este, însă,generos.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]