Cincizeci

Plecat-am cincizeci de la Iași și cu șoferul cincizeci și unu și nu aveam inima rece, zău, niciunu.
„Curcanii” lui Alecsandri plecau la război pentru independența României, dar noi am trecut Prutul nu la celebrul ordin al mareșalului Antonescu, ci la chemarea Doamnei Areta Moșu, președinta Despărțământului Astra „Mihail Kogălniceanu” Iași.
Și acum s-o luăm explicit și pe-ndelete:
Asociațiunea Astra a pus la cale Simpozionul internațional „Români – Moldoveni – Europeni. Dileme și identități.”, cu desfășurare la Iași, Bălți, Chișinău (4-8 noiembrie 2015). E de reținut, numeroșii parteneri instituționali și colaboratori: Consiliul Județean Iași, Primăria Municipiului Iași, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași, Universitatea de Stat „Alecu Russo” Bălți, Universitatea de Stat din Moldova – Chișinău, Muzeul Universității Iași, Biblioteca Științifică a Universității de Stat „Alecu Russo” Bălți, Consiliul Raional Hâncești, Primăria Stolniceni (Republica Moldova), Cercul Astra „Valeriu Graur” Chișinău, Cercul Astra Hâncești. Chiar numai înșirarea aceasta e edificatoare pentru interesul temei simpozionului, amploarea lui, și mă face să revăd figura basarabeanului stabilit în localitatea mea și care, la spunerea mea entuziastă despre ce am făcut în Republica Moldova mi-a replicat prompt, tăios: „Inutil !”
Deschiderea lucrărilor a avut loc joi, 5 nov., în sala Ferdinand a universității ieșene. După fireștile și emoționantele cuvinte de salut adresate participanților de către câteva personalități de la Iași și Sibiu și prelegerea inaugurală a distinsului academician Alexandru Zub („Basarabia. O problemă deschisă”), au urmat comunicări, intervențiile aparținând unor universitari și profesori de liceu din Iași, Suceava, Vaslui și Chișinău. Toate, desigur, s-au înscris temei. Iată: „Români sau moldoveni? Identitate de generație și dileme identitare în anii luptei pentru Unire: 1856-1859”; „Cauza națională românească în preajma și în timpul Primului Război Mondial”; „România și Europa. Certitudini și identități naționale”; „Obiceiuri populare românești și moldovenești – o privire îndepărtată” ș.a.
După o vizită la Muzeul Universității Ieșene, seara, a fost organizată o masă rotundă la care au opinat pe seama dilemelor și identității românilor, moldovenilor, vlahilor reprezentanți ai comunităților românești din Republica Moldova, Ucraina și ai unor asociații culturale din România, din județul nostru fiind prezenți Valeria și Romulus Berceni (Năsăud) și Cornel Cotuțiu (Beclean). Cu ocazia aceasta, am descoperit, cu o plăcere admirativă, delegația celor 5 astriști din județele Harghita-Covasna. Din intervențiile lor, formidabil de vioaie, exprimate fluent, persuasiv, se contura condiția de minoritar a românilor din acea zonă. Nu înseamnă că se lamentau, ci veneau, energic, cu argumente despre modul de afirmare a identității românești acolo.
În ziua următore, la Bălți, al doilea oraș ca mărime din Republica Moldova (dar și cea mai copleșită localitate basarabeană de către populația rusă), a fost cu stări de suflet și spirit fie de entuziasm și satisfacție, fie de tristețe, și mirare neplăcută. De la început, orașul te izbește cu firmele în limba rusă (rareori bilingve), pe stradă – nici o vorbă românească. La Catedrala „Sfinții Împărați Constantin și Elena” (ctitorie a eminentului episcop Visarion Puiu), cerșetorii întindeau mâna gângăvind în rusește.
O secvență, oarecum nostimă pentru mine, când am văzut pe frontispiciul unei clădiri impozante un basorelief „balșoi” cu tripleta, de tristă amintire pentru omenire, Marx, Engels și Lenin. Cum un bărbat, aflat pe alee, da să intre pe trotuar, am riscat să-l întreb ce caută ăia acolo. Era român. Mi-a răspuns așa: Sub ei e etajul cu birourile pentru pașapoarte. Pesemne că… așteaptă și ei să plece…”
Altfel, întâlnirea cu publicul, de la Universitate a fost de înaltă ținută ideatică: integrarea europeană prin detensionarea dedublării culturale, definirea specificului național prin raportare la valorile universale, cunoașterea reciprocă în variate domenii și conștientizarea relației sinonimice român-modovean-basarabean. Au fost evocate personalități din domeniul publicisticii, criticii literare, muzicii, poeziei basarabene de altădată. Nu întâmplător comunicările au alternat cu momente de poezie și muzică specifice provinciei. Atmosfera întâlnirii din aula Universității a fost înviorată și de un film documentar despre comunitatea românilor (peste 15 mii) din Kazahstan, prezentat de Octavian Țîcu de la Institutul de Istorie al Academiei de Științe a Moldovei, de la Chișinău).
După masa, am găsit la Biblioteca Științifică a Universității de Stat „Alecu Russo” expoziția laureaților Concursului Internațional de artă plastică „N.N.Tonitza”, aflată la ediția a XI-a. E alcătuită din acuarele, pictură pe pânză, desene ale celor mai talentați copii români din Republica Moldova, România, Ucraina și Bulgaria.
Fermecător a fost concertul de muzică clasică, susținut de studente de la Institutul de Muzică Bălți: Vivaldi, Mozart și prelucrări din muzica populară românească.
La masa de prânz (inevitabilă, nu?), am descoperit apă minerală de la Gura Căienarului. Bineînțeles că am legat imediat toponimul de cel din județul nostru: Căianu Mic. Ce distanță între cele două localități, dar românești ! O astfel de similitudine am mai remarcat-o, cu câțiva ani în urmă, când mă aflam în zona faimoasei cetăți de pe Nistru, Soroca. Lângă ea se află satul Ocolina. Ei bine, lângă Baia Mare,e comuna Ocoliș și, efectiv, la fel de întortocheate amândouă. Ce distanță între ele ! Dar românești.
Apoi, în plină noapte, cu precauția… volanului, am luat-o spre Capitala republicii, unde ne aștepta, pentru cazare, elegantul hotel „Iris”.
A doua zi, la Chișinău, amfitrion este Universitatea de Stat din Moldova.
Din cele 8 comunicări (toate de mare interes), m-au interesat îndeosebi: „Basarabia și Basarab” (cu niște etimologii neașteptate), „Școala și mișcarea culturală în Basarabia înainte de Unire”, „Presiuni diplomatice ale URSS privind recunoașterea de către RSR a „națiunii moldovenești” (anii 70 ai secolului al XX-lea)” și „Românii din afara țării. Dilemele identității” (intervenție a președintei Despărțământului Astrei Covasna-Harghita).
La un moment dat, a fost evocat celebrul Badea Cârțan, care, trecând granița de pe Carpați, ar fi exclamat: „Dracu o mai văzut graniță prin mijlocul țării!” Adaptând vorbele sale la situația de acum, ar putea fi socotit Prutul ca fiind anacronic ca graniță. Cineva propunea și explica justețea sintagmei „România Întregită” și nu „România Mare”. Altcineva amintea de Nichita Stănescu, acesta afirmând: „Lung e drumul de acasă până acasă.” În ce mă privește, am evocat secvența când, întrebat care e diferența dintre limba moldovenească și limba română, Grigore Vieru a citit publicului o poezie a sa, menționând că o citește în limba moldovenească, apoi a atras atenția că o citește în limba română; firește, nici o deosebire. Dl. Alexandru Moșanu – cel care a semnat Declarația de Independență a Republicii Moldova -, prezent la simpozion, a fost extrem de tranșant, afirmând de la tribună: „Moldovenismul” e beleaua noastră. Cultivarea lui e o subminare a identității românești.”
Simpozionul a continuat cu intervenții emoționate și emoționante ale unor liceeni din Chișinău. O fată a afirmat, cu o voce curată, cu lacrimi în ochi: „Eu vorbesc limba română, nu moldovenească.”
Organizatorii au avut în vedere pigmentarea întâlnirilor cu momente de prezentare de carte și publicistică: „Astra și românii. Memorie istorică și realități contemporane” (Iași), „Revista română” (Iași), „Sud-vest” (Odesa), „ Mesagerul de Covasna”, „Cuibul visurilor” (Maieru).
Pe pământul basarabean parcă se face mai repede seară decât la noi, încât, în orele de „program liber”, am făcut „niște pași” prin oraș, pe la magazine, beneficiind – familia Berceni și cu mine – de însoțirea generoasă a scriitoarei basarabene Valeria Dascăl (prezentă la întreaga întâlnire de la universitate). Se aflau astfel alăturate două Valerii: una de Năsăud, cealaltă de Chișinău. Când am ajuns în dreptul zisului ”arc de triumf”, l-am ocolit. Amfitrioana noastră era mirată: „Cum așa? E doar simbolul Chișinăului”. Le-am explicat: Nu accept așa ceva. E monumentul ridicat de Imperiul țarist în memoria răpirii Basarabiei, 1812. O fi „arcul” lor, „triumful” lor, dar nu al meu și al fraților basarabeni de azi. Însă altă încărcătură emoțională am avut când am ajuns în dreptul unei clădiri pe fațada căreia o placă memorială îți spune că aici s-a semnat, în 1918, actul de Unire a Basarabiei cu Țara Mamă.
În calendarul creștin se întâmpla a fi ziua Sf. Arhangheli Mihail și Gavril”, iată de ce, la hotel, cei cincizeci ne-am îndreptat spre camerele noastre abia spre miezul nopții, căci aveam printre noi câteva (!)… Mihaele și Gabriele.
Și a fost apoi ultima zi pe pământul românesc de la stânga Prutului.
O zi petrecută în raionul Hâncești, pentru trei obiective culturale: Complexul Manuc - Bei, Școala Gimnazială „Antonie Plămădeală” de la Stolniceni și Mănăstirea Hâncești.
În ce mă privește, cel mai tare am avut interes pentru satul Stolniceni. Manuc - Bei a fost acel demnitar turc care, după 1812, a făcut servicii plăcute țarului, încât acesta, aflând că beiul e răpit de frumusețea Basarabiei, i-a permis să se așeze unde vrea el. A cumpărat conacul de aici, proprietate a unei prințese rusoaice, a murit curând (misterios, zice legenda), iar acum, în acest perimetru, este un palat în renovare și un muzeu etnografic unde nenumărate obiecte de uz casnic par luate de la bunicii noștri de acasă.
La școala din Stolniceni am șezut cel mai mult. Satul e așezat pe o străveche cetate geto-dacică. Am fost primiți cu pâine și sare, întâmpinați de un stol de școlărițe, îmbrăcate în portul popular al locului. (Interesant că, la ultimul recensământ al populației, 10% dintre săteni s-au declarat români, nu moldoveni). Această localitate este locul de baștină al faimosului Mitropolit al Ardealului, Crișanei și Maramureșului - Antonie Plămădeală. Iată de ce școala îi poartă numele. Noi eram pregătiți pentru ceea ce se întâmpla de fapt: comemorarea a 10 ani de la trecerea la cele veșnice a Înalt Prea Sfințitului; înmormântat la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus (născut pe 17 nov. 1926).
Aveam cu noi (și a fost fixată pe peretele școlii) o placă memorială de marmură, din partea Astrei, cu mențiunile de trebuință și sfințită de doi preoți din parohie.
În sala mare de spectacole, unde jumătate din locuri a fost ocupată, spre satisfacția noastră, de localnici și elevi, prelegerile s-au ținut sub genericul „Zidind iubire, urci în icoane”. Fusese crezul drag al Mitropolitului. Au avut intervenții și un văr al acestuia și un nepot.
Din pliantul alcătuit de Biblioteca Publică Raională „Antonie Plămădeală”, aveam să aflu datele principale ale biobibliografiei sale. Și foarte tare m-am mirat de câteva date ale vieții sale: În 1948 a fost pus sub urmărire de organele de securitate; în 1954, arestat la Iași, ajunge (după anchete dure) la Jilava; noroc că, printr-un decret „milostiv”, nu mai „beneficiază” de condamnarea la patru ani de temniță grea, încât, după doi ani este grațiat. În 1959 a fost eliminat de la cursurile de doctorat, scos din mănăstire și cler de autoritățile comuniste. Abia din 1968, grație Patriarhului Justinian, revine în lumea monahală și, treptat-treptat, urcă treptele ierarhice până este așezat pe scaunul mitropolitan de la Sibiu. În această atmosferă de împlinire sufletească, n-am avut astâmpăr și i-am spus unui proaspăt prieten, venit taman de la Tatarbunar (regiunea Odesa): „După cât a fost de urmărit o vreme Antonie Plămădeală de organele opresive, nu m-aș mira să fie printre noi un… kaghebist sub acoperire.”
Spre sfârșitul șederii noastre acolo, am donat (cei care am avut cu noi, firește) cărți și albume în limba română bibliotecii de la școală.
La mănăstirea Hânceni am văzut doar vagi siluete de clădiri și biserici, într-un întuneric deloc prietenos. M-am ales, totuși, de la un oficiu luminat sfios, cu două brățare pentru nepoatele mele; au ele așa ceva, nu-i vorbă, dar acestea sunt prevăzute cu cruciulițe.
Pe drumul de întoarcere am purtat un dialog cu doamna Maria Graur, directorul cotidianului „Mesagerul de Covasna”, recapitulând împreună zilele tocmai scurse, însă rămase în memoria și sufletul nostru. Dar a adus în discuție și condiția lor (prea bine cunoscută) de români într-o zonă aproape ostilă, unde ea trăiește și muncește. Și mi-a spus ceva ce nu știam și m-a bucurat: Țara dă semne de solidarizare cu ei. De pildă, de 1 Decembrie, Ziua Națională a României, de la an la alt an , tot mai mulț tineret vine din alte părți ale țării și chiar de peste Prut. Întrebat fiind, un student din Ploiești i-a spus: ”Simțim că, parcă, aici trăim mai profund această mare sărbătoare a noastră.”
Revenind la Iași (era noapte), părăsind autocarul, ce puteau fi ? îmbrățișări, adrese, priviri calde, promisiuni de revedere și satisfacția, certitudinea, că am făcut astfel și noi încă un pas spre acea casă, care se numește „România Întregită”. Asta, chiar dacă basarabeanul din localitatea mea mi-a dat un bobârnac cu acel „Inutil !”, după care mi-a spus o glumă cinică: Oxigenul este un gaz toxic, de aceea, de la o vreme oamenii mor. O fi, căci asta se va întâmpla și lui și mie, și nouă. Și președintelui Iohannis, care, ieri-alaltăieri, a suspendat împrumutul rambursabil al celor 150 de milioane de euro către Republica Moldova. La Chișinău mi se spusese că sunt îngrijorați pe tema asta. Și uite că – vorba din popor -, de ce ți-e frică, nu scapi.
De asemenea, la revenirea în țară, am găsit în finalul unui articol din cea mai prestigioasă revistă a momentului o afirmație neașteptat de sceptică: „Cizma rusească a strivit, cel puțin pentru moment, podul de flori – adică iluziile și visurile unora dintre noi.” Aserțiunea o iau doar ca o metaforă.