Cică …”omul l-a creat pe Dumnezeu”. (1)

După ce a inveninat relaţiile interumane în Anglia şi Spania, ateiştii au constatat că societatea occidentală în ansamblul său nu aderă la ideea de a ne socoti orfani spirituali, astfel că şi-a mutat lupta de idei peste balta cea mare a Atlanticului, în Statele Unite, cu deosebire la Chicago. Pe zeci de autobuze tronează sloganul şocant: ”Omul l-a creat pe Dumnezeu”, trezind reacţiile de rigoare în contrapondere, la care nu ne oprim.

O maximă a jurisdicţiei romane spunea:”Audiatur et altera pars!”- adică să ascultăm ceea ce spune şi partea cealaltă. Pentru ce anume omul modern a ajuns la astfel de afirmaţii, în vreme ce primitivul de pildă era prin excelenţă credincios?

Folosind limbajul marxist, natura era mai presus de omul primitiv. Îl înfricoşa. Nu i se putea împotrivi şi neavând cunoştinţa adevăratei dumnezeiri o adora. Greşită sau adevărată, credinţa în vreo formă oarecare de divinitate era universală, dar azi nu mai este. “Cutreieraţi pământul- spune un filozof antic-şi veţi afla popoare fără cetăţi, cetăţi fără ziduri, neamuri care nu ştiu să folosească moneda, locuind în bordeie, dar nicăieri nu veţi întâlni vreun neam care să nu aibă nici un fel de credinţă în divinitate.”

Materialiştii pun totul în seama fricii de universul ce ne circumscria, dar orice religie presupune totdeauna şi speranţa. Cuvântul religie (din “religo,-are”) înseamnă legătură, adică legătura dintre umanitate şi cer.

Ce se întâmplă însă cu omul modern, a cărui boală este nu numai uitarea de Dumnnezeu, ci refuzul? Ce îl asaltează spre a se socoti autonom, el singur în Univers, descurcându-se solitar cu ajutorul ştiinţei? Aceasta a înregistrat progrese formidabile, dând ideea că este capabil să stăpânească, fie şi parţial natura înconjurătoare. Dacă e bolnav, are medicina, dacă vrea să construiască are arhitectura cu realizări uluitoare, are automobile, nave maritime şi cosmice, de vrea distracţie, şi-a făcut idoli sportivi, muzicali, în ştiinţe şi arte. Astfel, exilează divinitatea. Prezenţa lui Dumnezeu într-un chip cât de cât sensibil material, ar împiedica de fapt libertatea individului şi atunci credinţa nu ar avea vreo valoare. Pentru ceea ce vezi, nu e nevoie de credinţă, aceasta fiind tocmai”dovedirea lucrurilor nevăzute, adeverirea celor nădăjduite”-cum spune dumnezeiescul Apostol Pavel- adică a crede în ceeace nu ţi-e perceptibil decât la modul raţional.

A susţine insolent că”omul l-a creat pe Dumnezeu” şi nu invers, înseamnă în primul rand a refuza să vedem intervenţiile directe ale divinităţii în istoria omenirii, a refuza toată istoria creştinismului- acest miracol al secolelor şi mileniilor. Poate omul tânăr vrea să întrebe: de unde pot avea eu cunoştinţa existenţei acestei fiinţe Supreme, Inteligente, Atotputernice, Infinite, Dumnezeu? Deşi ascuns în mod intenţionat, spre a fi lăsaţi să creştem spiritual şi material, existenţa lui Dumnezeu poate fi lesne ghicită în mod direct, dar şi indirect, din:

- maiestatea alcătuirii Cosmosului, a Universului stăpânit de Timp,

- din perfecţiunea naturii, a tuturor elementelor vegetal-animale şi fenomenelor ce ne înconjoară,

-din incredibila, desăvârşita alcătuire a fiinţei umane .

Rar există fiinţe care să nu se fi minunnat de frumuseţea bolţii înstelate, de freamătul pădurilor şi oceanului, de misterul albinelor, florilor şi păsărilor călătoare, de neobişnuita nobleţe a fiinţei umane, . La şcoală sau în viaţă, adolescentul învaţă să admire frumuseţea şi armonia Universului, pecare ştiinţa îl cercetează cu toate instrumentele de care dispune, mirându-sefără încetare, dar adesea rămâne la atât, fără a se întreba: cine a făurit munţii cu crestele înzăpezite, codrii şi freamătul valurilor, vieţuitoarele mici şi uriaşe şi mai ales : cine este Părintele nostru? Omul este unica fiinţă orfană? Toate în lume se nasc din cineva. Noi din cine ? Toate lucrurile sunt făcute de cineva. Pe noi, cine?... Am evoluat de la nimic la om? Dar omul de azi e perfect acelaşi ca omul din vremea Egiptului, Babilonului sau Romei antice. Nici un organ în plus sau minus, nici cea mai mică urmă că s-a schimbat ceva sau că se schimbă acum. Patru –cinci mii de ani sunt o vreme în care un pic de schimbare tot trebuia să se vadă. Dar, ne vom întoarce şi le vom lua pe rand…