Cetatea Ciceului şi împrejurimile sale în adnotările lui Ion Pop Reteganul

Cercetările muzeografului Aurelia Florea, de la Muzeul memorial „Ion Pop Reteganul” din Reteag, dar şi cercetarea d-lui prof. dr. Vasile Filip, din Bistriţa, ne scot în evidenţă că, paralel cu activitatea de învăţător, folclorist şi publicist, Ion Pop Reteganul, a fost un minuţios şi pasionat istoric, care de câte ori găsea o denumire îi explica etimologia şi istoricul ei.

Pasiunea pentru istorie şi patrimoniul local îl determină în anul 1904 să-i scrie o scrisoare marelui istoric Nicolae Iorga, prin care îl invită la Reteag să meargă împreună la „Ciceu, sus la cetate, la Ştefan Vodă, la dreptatea cea veche de demult…, dacă la vara viitoare ai fi bun să mă cauţi, nu atât pentru mine, cât mai mult pentru ruinele şi împrejurimile Ciceului”.

În aprilie 1905, Reteganul moare şi Nicolae Iorga, în volumul „Oameni care au fost” notează: „Şi ni i s-a făcut voia. La Ciceu nu vom merge niciodată, dar dacă este ceva după viaţă, tot îl voi vedea cândva, acolo unde el a crezut că pleacă spre a aduce stăpânului de la Ciceu vestea durerii necurmate a poporului său nenorocit!”.

Despre cetatea Ciceului, Ion Pop Reteganul notează următoarele: „Ciceul este un deal mare din care ori se taie piatră de moară, cele mai bune din Ţara Ardealului.

Odată a fost în vârful dealului Ciceu. Castelul Ciceu care fu dat din partea lui Matei Corvinul, regele Ungariei, drept semn de împăcăciune lui Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, dimpreună cu castelul, Cetatea de Baltă şi a Bolovanului în ţinutul secuilor. Ciceul fu în domnia domnilor moldoveni până în timpul lui Petru Rareş. Acest domn, ştiu că într-o vreme nu numai că ţinea Ciceul, dar încă pretindea ajutor material şi financiar de la Zapolia şi Bistriţa, căci, zicea el cu superbia învingătorului, zace între castelul meu Ciceu şi între patria mea Moldova”.

Referitor la istoricul Cetăţii Ciceului notează o legendă a uriaşilor „despre care se spune că au stăpânit cetatea şi erau aşa de mari de în câteva minute erau din Ciceu în Cluj după sită de cernut făină de mămăligă, apoi venea prin Ocna Dej şi aduceau sare şi, deşi muierile puseră oala de mămăligă de odată cu plecarea lor, totuşi apa nu prindea a fierbe până ei erau acasă cu sita din Cluj şi cu sarea din Ocnă”.

Tot pe seama uriaşilor e şi istoricul izvorului din satul Cuzdrioara, de lângă Dej, „La Buna”: „care se spune că este adus de aceştia (de uriaşi) chiar din Ciceu şi e atât de puternic izvorul, de umple fântâna până la suprafaţa pământului şi dă apa afară de se face pârăuaş”.

„Când s-a apropiat sfârşitul veacului uriaşilor, de începută a se ivi oamenii pe pământ – spune o altă legendă notată de Reteganul – ieşi o fată de uriaş la larg şi văzu sub viile Reteagului un om arând cu 6 boi, ea mirându-se de vedere, luă în şurţ boii cu plugul, cu plugarul şi-i duse la tatăl său cu vorbele: „Uite tată, că vermuţii scormonesc pământul!”, iar tatăl său i-a zis: „mergi dragu tatii şi-i pune de unde i-ai luat,. Că aceştia vor moşteni pământul, iar nu noi”.

În adnotările sale mai găsim şi existenţa unei fântâni săpate în stâncă („Fântâna Doamnei”), despre care se spune că „şi acesta este un lucru urieşenesc, după părerea oamenilor”.

Pasiunea pentru istoric şi istoriografie îl determină pe I.P. Reteganul să noteze şi unele istorioare şi obiceiuri ale localităţilor din jurul Ciceului: „La poalele estice ale Ciceului sunt sate pur româneşti: Giurgeşti, satul acesta a avut de judei (evrei), chiar şi notarul e judeu; locuitorii se ocupă cu agricultura şi tăierea pietrelor de moară. Sunt oameni isteţi şi vestiţi băutori de rachiu. La est de Giurgeşti e satul Negrileşti, iar sat românesc, are însă şi câteva familii de jidani. Negrileştenii sunt oameni proverbiali de isteţi. Ei au scos luna din baltă cu cârligu; şi apoi se mai păstrează acel proverbial cârlig. De la Negrileşti spre nord e satul Ambriciu (Breaza), sat pur românesc. Oamenii şin multe sărbători ca şi negrileşenii şi au o fire originală: ce le văd ochii nu le prea lasă mâinile”. Despre ambricieni şi suceni (locuitori ai satului Suciu de Sus) a ieşit proverbul: „Ei ştiu calul când se fură/ Când e măgură şi bură”.

Reteagul – un sat de locuitori amestecaţi, români cam 1200, apoi unguri, armeni, jidani şi ţigani, toţi cam la 800. Reteagul este situat într-un loc foarte frumos în şesul Someşului Mare. Hotarul lui e productiv, apă are destulă şi bună, sărătură încă are, de lemne doru nu duce; din această cauză c-au încuibat atâţia străini încât rămas-a proverbul: „Cine bea apă din Valea Reteagului, nu mai merge de acolo”.

Despre localitatea Uriu, care pe vremea aceea se numea Uriu de Sus, notează: „E un sat chiar spre est de Reteag (ungureşte Felor (Urisosul), care în ungureşte ar fi Paza de Jos. Posibil că aici fură pazele din sus şi din jos a castelului Ciceu: cea de sus care-i aducea vestea de la Moldova prin Bistriţa şi cea de-a doua care comunica cu Ungaria peste Dej şi Baia Mare, pe de altă parte”.

După cum ne-a prezentat d-na prof. Aurelia Florea, în casa memorială Ion Pop Reteganul se află şi alte documente care merită văzute şi studiate, dar despre toate aceste într-o viitoare comunicare.

Cât despre alte aspecte de cultură populară în preocupările lui Ion Pop Reteganul sunt cele legate de „ruralitatera arhaică” în basmele lui, culese din zona transilvană şi mai ales din zona Reteagului, lucru descris cu profesionalism de către prof. dr. Vasile V. Filip din Bistriţa în recenta sa carte „Eseuri etnologice” (Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2008( în care domnia sa afirmă „Culegerile sale se constituie într-o adevărată epopee a lumii satului ardelean…”.