A căzut un Vultur

Se numea Vultur și l-am cunoscut în urmă cu 64 ani, (în 1950) la Școala de 4 ani din satul Rusu Bârgăului. Privire de vultur, ținută dreaptă și distinsă, păr cârlionțat, elegant ca un tânăr ce venise în acel sat ca învățător-director. Școala funcționa cu două săli de clasă și câte două clase simultan. Erau doar doi învățători.
Ioan Vultur nu venea de departe. Venea de la Șirioara după ce absolvise cursurile Școlii Normale. Și nu a mai plecat decât pentru o scurtă întrerupere când a fost inspector școlar. Am putea spune că aproape toată activitatea didactică a desfășurat-o, a trăit-o, a iubit-o, la Rusu Bârgăului. În clădirea școlii avea două camere pentru locuință, în care a conviețuit ca o familie de onoare împreună cu soția sa, profesoara de limba română Domnița Vultur și mai apoi împreună cu cei doi fii minunați ai lor – Dorin și Mircea.
Ioan Vultur a fost un învățător minunat. Acum când a plecat dintre noi, la vârsta de 92 de ani, (născut la 18 noiembrie 1922) aducerile aminte sunt copleșitoare și pline de emoții. Îmi amintesc despre felul în care ne ajuta să scriem pe tăblița aceea mică și neagră pe care mai apoi o ștergeam cu o cârpă, pentru a relua scrisul în următoarea oră sau a doua zi. Ne mângâia părintește pe cap chiar și atunci când greșeam, încurajându-ne cu blândețe sau cu severitate. Niciodată cu duritate. Trecea cu ușurință de la grupul de elevi ai unei clase la celălalt grup, adeseori solicitându-i pe cei mai iuți și mai atenți la soluționarea unor teme. Ne recomanda cărți din biblioteca școlii, așa puține câte erau. Dar ne-a obișnuit cu lectura și bine a făcut. Mai ales când am văzut în jurul sicriului o mulțime de foști elevi care, și prin munca lui, au devenit profesori, ingineri sau au îmbrățișat meserii oneste. Mai ales că un cunoscut conf. univ. doctorul Ioan Parasca (Cluj), prietenul meu apropiat, neputând fi prezent mi-a atras atenția că învățătorul nostru merită un cuvânt frumos de adio, că familia lui merită să-i fim aproape. Și am făcut-o. Nu am putut pregăti un cuvânt scris de rămas bun și de omagiere pentru joi 18 decembrie 2014 când preoții au făcut prohodul de la Capela de Sus. Mi-am luat inima în dinți și m-am oferit să vorbesc. Foarte greu și foarte trist. Ar fi fost și mai trist dacă m-aș fi sustras acestui ritual laic și prea puțin exersat în astfel de situații. Bazându-mă, așa cum am mărturisit, doar pe inimă și pe memorie, cu multe emoții a trebuit să mai subliniez ceva: acum 49 de ani, soții Vultur ne-au ținut lumânările de cununie, mie și soției mele Gica, devenindu-ne încă o dată nu doar învățători și nași ci și părinți.
Ioan Vultur a fost un dascăl de excepție. Și nu exagerez deloc. Mi-am dat seama de acest lucru după ce eu însumi am obținut Diploma de învățător și mai târziu pe cea de profesor. Am învățat să-i respect pe dascăli și să-i admir pentru tot ce făceau/fac în școală și în viața comunității. Căci acolo, în sat, Vultur era un reper de hărnicie și moralitate. Era un om respectat. Merita din prisosință aceasta.
Acum, când a plecat dintre cei vii, înțeleg că longevitatea vieții lui se datorează bunătății, faptelor bune, respectului pe care îl dădea celorlalți și, ca atare unui echilibru aproape total.
Dacă omul echilibrat este în armonie cu mediul, cu ceilalți, cu divinitatea, cu viața lui proprie, înseamnă că îl putem considera a fi fost un…înțelept.
Ce a fost Ioan Vultur? Un învățător cu har. Un om stilat, elegant, corect. Dacă am vrea o comparație, îl putem socoti un brad? un stejar? sau un vultur?
Vine o vreme când ne mirăm că și brazii, stejarii, vulturii cad. Se întorc în țărână cu trupul și se duc la Dumnezeu cu sufletul.
Dumnezeu să-l odihnească și să-i mângâie familia! Un om ca el nu va fi uitat multe generații.