Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

Căsnicie sub lupă

Vasile Vidican

Este tot mai evident faptul că „evadările” lui Dan Coman în lumea prozei nu au fost deloc întâmplătoare. Pare-se că latura aceasta a creației literare îl preocupă tot mai intens pe autor. Romanul „Căsnicie” (Editura Polirom, Iași, 2015) confirmă, dacă mai era nevoie, consistența aplecărilor scriitorului asupra narativității ca formă de exprimare artistică. Cu toate acestea, n-aș vorbi despre o renunțare la poezie. Fie și din simplul motiv că anumite aspecte ale prozei lui Dan Coman își (mai) trag sevele din solul bogat al lirismului.
„Căsnicie” (nearticularea substantivului din care este compus titlul insinuează, pe bună dreptate, că povestea aceasta poate fi a oricărui cuplu din lumea aceasta...) este construit sub forma unui roman confesiv, în ciuda narațiunii la persoana a III-a, abatere făcând paginile de jurnal ale Rebecăi. O narațiune încărcată de tensiunea absenței comunicării în cuplu, a înstrăinării, a distanței afective, a rutinei care poate eroda fundația emoțională a oricărui mariaj.
Dar în ansamblu, cartea este o amplă și detaliată confesiune. „De mult mă gândesc să scriu aici, poate așa voi reuși să scap de tensiunea asta insuportabilă.” (p. 53), scrie Rebeca în debutul jurnalului. Un exercițiu de memorie recuperatoare ce pune sub lupa literaturii cele mai neînsemnate (în aparență!) gesturi, cuvinte, episoade întregi din existența celor doi, întorcându-le pe toate fețele, căutându-le semnificații.
Nu întotdeauna însă, eforturile (auto)confesive sunt tămăduitoare, salvatoare. Între cele două personaje ale lui Coman persistă o distanță insurmontabilă de la început până la sfârșit. Dacă nu punem la socoteală unele aspecte și momente ale apariției Dariei în viața lor, cei doi soți par doi străini ce se străduiesc să (se) înțeleagă (unul pe celălalt).
În fond, romanul acesta este unul al neîmplinirii protagoniștilor. Toate cele trei personaje (aici o includ și pe Daria) sunt într-o permanentă căutare. Cei doi se caută într-un fel unul pe celălalt, în vreme ce Daria, apariție diafană în viața lor, încearcă să-i ajute să descopere fericirea. Și, într-o oarecare măsură, reușește acest lucru. Versul cu care se încheie poemul ei se transformă într-un soi de poruncă testamentară: „Va fi dragoste bine gândită, ca frații vă veți iubi.” (p. 8) În plus, ceața care se ridică peste grădină atât în poem, cât și în roman, indică legăturile strânse dintre „testamentul” Dariei și viața celor două personaje. De menționat însă, că emoțional, nici Daria nu poate fi împlinită. Eșecurile amoroase par a-i fi atrofiat simțurile și afectele.
Revin la înstrăinarea celor doi soți. Citind pasajele de narațiune, alternate cu cele de jurnal ale Rebecăi, devine frapant felul distinct în care ei se văd unul pe celălalt. Un joc subtil al oglinzilor ce par să denatureze, să dilate, să mintă ochiul. Iar aspectul acesta, alături de caracterul confesiv, intim, încărcat de o sinceritate frustă a narațiunii, creează o tensiune bine dozată, benefică, fără îndoială, unui astfel de text, tensiune fără de care construcțiile prozodice de acest tip nu stau în picioare.
Un aspect semnificativ în construcția personajelor îl constituie sexualitatea lor. De aici poate rolul esențial al Dariei în căsnicia celor doi. Ea intuiește cu un soi de exactitate înțeleaptă unde anume se situează fiecare dintre ei și de ce are nevoie. O ghidează pe Rebeca, o inițiază, o ajută să-și descopere sexualitatea. Până și hainele pe care i le cumpără au un scop similar. Rebeca se supune curioasă, sedusă și intrigată în același timp, nedându-și decât mai târziu seama câ întreg procesul este o amplă și misterioasă inițiere într-o lume care îi era străină până în acel moment. Astfel că Daria îi va oferi soțului veșnic nemulțumit o soție metamorfozată în femeia de care pare să aibă el nevoie.
Căci în tot acest timp, ea identifică și înțelege nevoia lui de mai mult, faptul că el este într-o permanentă explorare afectivă și sexuală. În spatele individului capricios, complex, greu de mulțumit, schimbător, se ascunde un veritabil aventurier, un cuceritor.
Iar în final, Daria le oferă pentru o vreme acel punct comun, acel vârf al triunghiului de care are nevoie orice căsnicie împlinită. „Pentru noi, Daria a fost salvarea. Așa cum alte cupluri, pentru a rezista, și-au găsit suport în credință sau în copii sau în călătorii sau în psihologi și terapii, noi am avut-o pe Daria. Sau, mai degrabă, cum zice el, ea ne-a găsit pe noi, știind exact de ce avem nevoie, ce trebuie să facă, până unde e nevoie să ne ducă pentru a ne descoperi cu adevărat unul pe altul.” (p. 215)
Per ansamblu însă, lăsând la o parte tonul vag și molcom optimist dinspre final, romanul lui Dan Coman este o intimă radiografie a ideii înseși de eșec conjugal. O analiză complexă, realizată din ambele părți, a ceea ce nu merge într-o căsnicie, a nodurilor ce împiedică minima comunicare, a pierderii treptate a capacității de a empatiza cu cel de lângă noi.
Construindu-și narațiunea cu o minuțiozitate tensionată, scriitorul îi creează lectorului impresia unei dezgoliri sufletești a personajelor ce merge până la capăt, ce mărturisește totul, cu scopul unei posibile eliberări de tensiune. Or, finalul cărții tocmai asta pare să propună, o confuză acalmie, o evadare din ponderabilitatea propriilor stări sufletești ale personajelor. Asistăm, încheind lectura, la o incertă detensionare a textului, în mintea cititorului creându-se un adevărat tablou al familiei ce privește ridicarea ceții peste grădină. Insist însă asupra aparenței, a „ceții” din finalul volumului. Tensiunea e încă acolo, mascată, bănuită. Nu o rezolvare a conflictului propune Dan Coman în încheierea romanului său, ci o altă față a crizei.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5