Cărămidă-ceai sau lasă-mă în pace

Virginia Nuşfelean

Suntem tot mai aproape de Sărbătorile Pascale. Printre cei hotărâți să urmăm calea, nu ușoară, a postului până la capăt, unii, spălați digestiv de buruienile de pe imaș, visăm noaptea – când nu ne mai putem controla mintea – că ducem deja la gură savuroasa carne din mielul adus jertfă Celui ce S-a lăsat crucificat pentru a șterge păcatele lumii. Visăm șnițele adevărate, sătui de cele din soia, chifteluțe sățioase și pahare de vin, prăjituri din ouă, unt și frișcă, cozonaci cu nucă și mac, bunătăți de la care ne-am abținut ca să-l impresionăm pe Dumnezeu cu jertfa noastră sau să ne dovedim nouă-înșine că suntem în stare să ne ținem poftele în frâu. E jertfa noastră culinară, desigur, dar nu e puțin lucru să ne înfrânăm trupul și, în felul acesta, să-i dăm sufletului atenția ce i se cuvine, pregătindu-l creștinește pentru calea luminii și iubirii numită Iisus. Întrebarea este însă dacă, flămânzind trupul, vom reuși într-adevăr să fim mai pătrunși de iubire. Realitatea pare a fi uneori alta. Dacă privești cu băgare de seamă ce se petrece în jurul tău în această perioadă de post, vei constata că înfrânarea poftelor burții nu ne face cu nimic mai buni, mai toleranți, mai omenoși, ba dimpotrivă, adesea stârnește în noi stihiile întunericului care au bântuit mereu omenirea. Și apoi, abținerea de la mâncarea „de dulce”, cum se spune, nu reprezintă întotdeauna o formă de penitență. Te poți foarte bine ghiftui cu o porție zdravănă de fasole, cu sarmale de post sau cu niște plăcinte cu varză coapte în tigăi de recentă fabricație, pe deplin convins de cucernicia ta de muritor. Rostul postului, credem, ar fi de căutat mai degrabă în zona cumpătării. Doar cumpătarea îi dă un sens autentic. Inteligent ar fi chiar să mănânci de toate, dar cu măsură, fără a te îmbuiba până îți vine greu să te ridici de la masă. Convingerea unora este că nu ce mănânci în post contează neapărat, ci mai degrabă cât mănânci. Și asta nu pentru că Cel de Sus ar sta cu ochii pe tine, bifându-ți zilele în care te-ai ținut de-această rânduială, ci pentru starea ta de bine, trupească și mintală, stare ce poate influența armonia micului univers în care viețuiești. Să crezi că pentru Creator este atât de important ceea ce punem noi sau nu pe limbă ar însemna să îi atribui „o viziune jalnică și o judecată smintită”. Lăsând, însă, la o parte jertfa burții, ne putem întreba cum stăm la capitolul jertfirea de sine. Ne-am abținut, oare, în acest post de la intoleranță, vanități și slavă? Câți dintre noi nu am stat la călduț în coconul nostru egoist, întorcând spatele celor care au fost emisarii unui adevăr diferit de al nostru? Sau câți nu am dat lecții din amvonul preamăririi de sine despre cât suntem de vestiți în cele deșarte? Unii nu ne putem abține să nu precizăm că nu suntem orișicine. În adâncul sufletului nostru suntem convinși că nu toți facem parte din tagma aleșilor. Chiar dacă nu o rostim vocal, credem că Raiul este doar pentru cei aleși, nu pentru turmă. E un adevăr care ne stăruie în gând sau îl rostim în șoaptă, mimând cu efect, în fața lumii, smerenia și iubirea față de semeni, chiar și atunci când suntem copleșiți de avântul măririi. Îngenunchiem în fața altarului renunțării la poftele trupești. Ne supunem stomacul la supliciul foamei, dar adesea mândria și disprețul față de aproapele nostru ne dau târcoale și facem față cu greu provocărilor. Și atunci ne băgăm capul în nisip, ca struțul, să nu vedem ce nu ne place, să nu auzim ce ne intrigă. Uităm de prea multe ori că jertfa plăcută lui Dumnezeu se face printre și pentru semeni, nu dincolo de zidul izolării, că un drum fără jertfirea de sine nu duce la mântuirea după care tânjim. Un drum fără jertfirea de sine nu duce, de fapt, nicăieri.  

În „Cuvinte duhovnicești”, Starețul Paisie ne învață ce înseamnă jertfirea de sine și care este rostul ei: „...dacă cineva face cele duhovnicești și nu ia aminte la celelalte, adică la jertfirea de sine etc., atunci nu are nici un folos din toate îndatoririle duhovnicești pe care le lucrează”, ajutându-ne să înțelegem această învățătură printr-o întâmplare de pe vremea când era trapezar la Sfânta Mănăstire Esfigmenu de pe Muntele Athos. Un călugăr foarte slăbit, de vreo optzeci de ani – povestește Starețul – îl roagă să-i ducă niște supă la chilie. Ca „frate începător”, după ce-și termină ascultarea, îi duce monahului zilnic supa cerută, până într-o zi când e surprins de un frate, cu experiență în cele monahale, care îl avertizează despre riscul acestui gest binevoitor: „Nu-l învăța așa, pentru că apoi îți va cere mereu ajutorul și nu te va mai lăsa să te odihnești; n-o să mai poți să-ți faci nici măcar canonul”. Și respectivul călugăr îi povestește ce-a pățit el cu acel bătrânel, cum a mers odată să-l ajute, deoarece era răcit, și cum mai apoi n-a mai scăpat de el. Bătrânelul bătea în perete și-i cerea să-i aducă ba un ceai, ba o cărămidă caldă, încât fratele nu mai putea să-și îndeplinească cele duhovnicești din pricina cererii „cărămidă-ceai, cărămidă-ceai”. Și Cuviosul Paisie conchide: „Înfricoșător! Adică bătrânelul acela să sufere, să geamă, să-i ceară ceva ca să-i ușureze suferința, iar el nu vrea să-l ajute ca să nu-și întrerupă îndatoririle duhovnicești. Aceste lucruri n-au nicio noimă. Mai mult ar fi cântărit la Dumnezeu «cărămidă-ceai» decât metaniile și rugăciunile pe care le făcea... după toată rânduiala. Pe de o parte zicea: «Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!», iar pe de alta: «Lasă-mă în pace!»”.

Nu putem să încheiem această scurtă pledoarie despre post fără să amintim de vorbele Simonei Tivadar, cunoscută de noi de la „Garantat 100%” și „Mic dejun cu un campion”: „...să-ți faci din mâncare o religie și să fii dispus să te închini la altarul propriului stomac sperând că există un Dumnezeu al mațelor și că el se va milostivi și o să te ducă în raiul nemuririi, asta nu-i decât prostie pură.” 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]