Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

Când lumina este personaj

Icu Crăciun

La apariția sa, în 1948, „Țara zăpezilor” a fost considerată una din cele mai reușite opere din creația lui Y. Kawabata, laureatul Premiului Nobel pentru literatură în anul 1968; în România, a apărut în două ediții (2015 și 2018), în traducerea Stancăi Cioancă la Editura Humanitas. Cunoscător profund al spiritului nipon, acest autor ne prezintă cu har scriitoricesc o complicată poveste de dragoste dintre Shimamura (un intelectual rasat, cunoscător al teatrului kabuki încă din copilărie, traducător din Valery, Alain sau eseuri franțuzești din perioada de înflorire a baletului rusesc, având chiar de gând să scoată pe cheltuiala lui mici ediții de lux) și Komako (o gheișă sensibilă, dar capricioasă, care cunoscuse, la vârsta de 16 ani, un bărbat ce a răscumpărat-o din ucenicia de gheișă). De fiecare dată când protagonistul nostru, bărbat căsătorit și cu copii, vrea să regăsească contactul pierdut cu natura, dar și cu sine însuși, vine într-o stațiune termală din „țara zăpezilor”, unde o întâlnește pe această fată, inițiată în dans, teatrul kabuki, muzică, caligrafie, pictură, arta conversației, dar și în firea bărbaților. Sinceritatea fetei mai, mai că îi tulbură echilibrul, aceasta mărturisindu-i, printre altele, și faptul că înainte suferise o depresie nervoasă și că fusese cerută în căsătorie de bărbatul cel generos pe care nu-l iubea; în cei cinci ani de conviețuire cu el nu și-a deschis niciodată inima în fața lui, dar nici n-a avut curajul să se despartă de el.
Inițial, Komako a devenit gheișă, întâi fără contract, mai apoi cu contract pe patru ani, ca să-i plătească „logodnicului” medicii și îngrijirea, de aceea, protagonistul „o simțea în sinea lui pură și nevinovată”, însă, undeva, în străfundul inimii, întreaga poveste „aducea totuși a melodramă ieftină”. Mai mult, aceasta, când cântă pentru cineva la care ține, își pierde vocea, în schimb, pentru necunoscuți nu are deloc trac. Este o perfecționistă, o deranjează dezordinea, este nemulțumită până și de felul cum sunt așezate păturile și cearșaful. Cu vorbele sale bine ticluite și comportamentul său ciudat avea puterea să-l ademenească, să-l recheme mereu, deși locuia departe de această stațiune. La rândul său, și el o poartă întruna în imaginație și amintire, încearcă să-și arate afecțiunea, dar, se pare că ceva nu funcționa în relația aceasta oarecum bizară și misterioasă, încă necunoscându-se de-ajuns; experimentata Komako, adevărată cunoscătoare a limbajului trupului, îl vizitează nechemată, chiar și atunci când prietenul ei era pe moarte, nu stă să-l vegheze, își petrece nopțile la Shimamura în odaie, iar în ziua decesului celui ce-i fusese cândva sortit îl conduce pe acesta la gară, refuzând să-și vadă fostul iubit agonizând, sub pretextul că nu vrea să-l vadă cum moare. Cultă și educată, ea îi mărturisește toate trăirile și frământările, se despovărează prin confidențele sale ca și când ar vrea să le transmită acestuia și să-l încarce pe el cu ele. Deși fata revărsa asupra lui toată căldura ființei ei, captându-i atenția, și îl înconjura cu dragostea sa fierbinte, ea nu primea nimic, în schimb, el, în lumea sa, plină de fantome și plăsmuiri melancolice, obișnuindu-se cu apariția inopinată a acesteia în camera sa, cu mișcările sale grațioase, fluide și seducătoare, cu confesiunile sale, o suportă, însă în miezul ființei ei îi ghicea ceva rece, necunoscut. Pentru noi, europenii, faptul că Shimamura îi cere lui Komako - probabil dornică și ea de plăceri lumești - să-i aducă o altă gheișă ni se pare un mare afront, o jignire, dar ea, senină, îi prezintă o tânără, pe care, totuși, el o respinge în final, căci „clientul e liber (…) să îndepărteze o gheișă când poftește”; de altfel, în stațiunile balnearo-climaterice japoneze la orice oră din zi sau noapte ți se vor pune la dispoziție gheișe tinere sau mai în vârstă, adevărate profesioniste, cu pieptănăturile lor complicate, buzele rujate cu un roșu intens provocator și straturi groase de farduri albe ca zăpada, în funcție de cât te ține buzunarul. Cu toate că statutul lor este situat la granița dintre artă, prostituție și damă de companie, ele posedă rafinamentul codurilor și multor arte din lumea lor, de la mers, felul cum dansează, și până la modul cum toarnă ceaiul, toate trebuie să exprime artă și finețe.
Societatea niponă percepe natura mult mai profund decât noi; unii japonezi vizitează regiunile de munte doar pentru a admira frunzișul de toamnă, au obiceiuri inedite pentru europeni, cum ar fi „izgonirea păsărilor”, o festivitate a copiilor din ținutul zăpezilor, descrisă cu multă migală și artă. Nu sunt uitate și alte tradiții. Kawabata înfățișează cu lux de amănunte drumul parcurs de firul de cânepă și torsul acestuia, până la țesutul și albitul pânzei pe zăpadă, ba face și o scurtă istorie a vestitelor pânzeturi chijimi ieșite din mâinile harnice ale fetelor între paisprezece și douăzeci și patru de ani, dedicate acestui meșteșug.
Lumina este un personaj secundar în acest roman și are rolul de a nuanța sentimentele și comportamentul personajelor; se vorbește despre lumina soarelui, a lunii, a stelelor, a jăraticului, a felinarului, a zăpezii, a oglinzii, a lumânării, a boabelor roșii de fasole mungo, care „sar din păstăile uscate în toate părțile, ca niște stropi de lumină”, ierburile Kaya au „strălucirea metalică”, ramurile de arțar luminează cu flăcările lor frunzișul, iar toamna „se întunecă și ruginitul frunzelor în pădurile de pe munți, căpătând în razele amurgului sclipiri reci de mineral”.
Citind această carte, vă asigur că veți avea parte de o lectură reconfortantă și vă veți familiariza mai intens cu mentalitățile și tradițiile din Țara Soarelui-Răsare.

.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]