Bătaia copiilor Partea II.

În cazuri rare, se ivesc în familie şi controverse ascuţite care se soldează cu strigăte şi uşi trântite. Palmele date cu aceste ocazii nu transmit superioritatea părinţilor, ci semnalează linii de demarcaţie dintre aşteptări şi gesturi neadecvate, inadmisibile. Părerea psihologului este că indispoziţia ulterioară ciocnirilor poate fi dizolvată mai uşor, dacă părinţii încearcă pe un ton calm şi prietenos să explice tânărului de ce a fost pedepsit. Explicaţiile vor fi date la nivelul de înţelegere şi emoţionalitate al copilului pentru a înţelege şi reţine cauzele şi consecinţele conflictelor, cât şi pentru a preveni comportamentul neadecvat pe viitor.

Să nu încercăm să fim părinţi perfecţi, ajunge să fim părinţi buni!

Oricine poate să aibă o zi rea, când faţă de copilul său nerăbdător îşi ridică vocea fără motive. Nu întotdeauna putem fi echilibraţi. Se întâmplă să fim obosiţi, ranchiunoşi, iritaţi, am adus acasă problemele de serviciu şi acestea se răsfrâng asupra relaţiei noastre cu copilul. Este foarte bine dacă reuşim măcar într-un procent de 70-80 % să ne educăm copiii aşa cum aşteptăm noi de la noi: adică să fim răbdători, atenţi şi înţelegători. Toată lumea poate să aibă zile neplăcute, şi părintele, dar şi copilul.

Cum să educăm, excluzând bătaia?

Fiecare copil este o individualitate unică şi irepetabilă, de aceea nu există pedepse universal valabile. Dar orice copil are puncte sensibile, prin intermediul cărora îl putem influenţa. Este eficient dacă atragem atenţia asupra corelaţiilor, dacă utilizăm argumentări logice în faţa copiilor, factorul de înţelegere şi interpretare jucând un rol important.

Este o metodă bună dacă îi tratăm pe copiii noştri ca nişte parteneri cu aceleaşi drepturi şi le oferim asemenea explicaţii de la care ei se simt mai deştepţi şi responsabili. Nu trebuie să coborâm la nivelul lor, ci să tratăm problemele cu ei ca şi cu nişte fiinţe capabile de decizii responsabile.

A nu aplica bătaie nu înseamnă a nu pedepsi. Copilul trebuie crescut într-un regim de recompense şi pedepse, dar la timpul potrivit şi în mod corect, consecvent aplicat. Arta părintească se bazează tocmai pe intuiţia celor mai eficiente intervenţii în fiecare caz în parte, în funcţie de cunoaşterea temeinică a caracterului copilului.

În general privarea este cea mai severă şi eficientă strategie: privarea copilului de privirea ta, de comunicarea cu el, de zâmbetul tău, de cadouri, atenţii, izolarea lui fizică, fără să fie închis într-un loc respingător. Faptul că un copil nu are voie să audă ce se discută în familie, nu ştie fiecare ce face, ce se întâmplă în câmpul de acţiune, unde el nu are voie un timp să participe, poate constitui o pedeapsă mai mare decât o bătaie.

Dacă noi părinţii rezonăm la nevoile copiilor şi ei la rândul lor vor rezona la nevoile noastre. Copilul şi părintele trăiesc într-o simbioză dacă funcţionează optim familia. (Continuăm)