Apoi…

După ce trenul iese din gara Dej – în direcția Cluj-Napoca -, pe o clădire cu câteva etaje, aparținând altădată faimoasei fabrici de ciment (construcția e acum în ruină, geamuri sparte, tencuială scorojită, jegoasă), transpare limpede, pe zidul de la primul etaj, cu litere roșii, de o șchioapă (să se vadă și din avion, fără binoclu…) lozinca: ”Trăiască Partidul Comunist Român!”
Luată la propriu, imaginea e clară: O clădire părăsită (lăsăm,aici, motivația) și o lozincă pe seama unui defunct și ridicol partid („de masă”), în care se intra fără scrupule, fără convingeri ideologice, ci din motive de avantaje sociale.
(Cineva declara recent că se bucură că a trăit suficienți ani în vechiul regim, ca să poată face o comparație cu cel de azi; nu a venit cu exemple concrete, dar aș fi fost pregătit cu replici.)
Acel mecanism mintal, meschin, al dorinței de atașament pentru un partid a rămas. Colcăie, convertit într-o mulțime de demnități politico-administrative și legislative. Iar cine are naivitatea să creadă în staniolul lor se aseamănă cu cel (cei) care îi acuză pe aceia care altădată au fost purtători ai carnetului roșu.
În timpul călătoriei mele spre metropola Transilvaniei, am avut vreme să recapitulez, pe îndelete și oarecum amuzat, episoadele din traseul meu politic.
Mai întâi, am fost amânat – pentru câteva ore -, la primirea mea în organizația de pionieri (dat fiind că dimineața refuzasem să recunosc o vină care nu era a mea).
Apoi, am fost amânat – câteva luni -, când am cerut să intru în U.T.C., pe motiv că am uneori o atitudine arogantă față de colegii mei și adesea provoc discordii în colectiv.
Apoi, socotind că va prinde bine dosarului meu de fixare pe post în învățământ, am dorit să mă înscriu în partidul (zis) comunist. Dar, cu toate meritele mele profesionale și civice, am fost amânat – câteva săptămâni – (mă aflam în județul Cluj), ca să se cerceteze la Universitate, dacă exmatricularea mea de la filologia clujeană s-a datorat cumva vreunui fapt politic anti regim.
Apoi, când am fost propus de inspector școlar la Bistrița, cei de la „Cadre”, aflând de exmatricularea din vremea juneții, s-au interesat dacă…
Apoi, în 1990, m-am făcut ecologist. Din două motive: acel organism politic (M.E.R.) se numea „mișcare” și nu „partid”. Dar, mai cu seamă, pentru că astfel – cum fusesem racolat în CPUN-ul județean -, se conta pe mine să intru în acel FSN, căci se sconta că voi câștiga alegerile din județ pentru un loc în Senat. Prea vârtoasă antipatie aveam pentru Ion Iliescu, pentru a accepta să-i fiu alături de el. În consecință, am hotărât să revin la catedră.
În sfârșit, singura formațiune politică în care am dorit să intru a fost Partidul Alianței Civice (P.A.C.). Dar, precum se știe, la un moment dat, acesta a făcut „poc!”
Revenind la transparența lozincii remarcată adineauri și la sugestia ei… Am mai remarcat-o în țară în câteva locuri. Ce puternic acel roșu, care învinge spoiala varului alb de pe literă! Și revine… parșiv în atenția noastră.
Căci am putea lua acest fapt ca un avertisment, în sensul că „omul nou”, pe care ideologia bolșevică „se scremea” să-l făurească, acum își dă roșul feței în vileag. Adică, o categorie de impostori, nici măcar pricepuți în ipostaza de decidenți, decât doar în aceea de dictatori.
Și fostul „om nou” e întâlnit astăzi în postura de legiuitor, de jongler al justiției, izvor de abuzuri, de escroc sub acoperire, jefuitor la drumul mare sub oblăduirea unor vocalize populiste, prostituând ideea și starea de DEMOCRAȚIE.
Apoi…