Antrenorul lui Putin

Un bătrânel mărunţel, cu părul alb, atât cât îl mai are, cu o privire obosită, chiar plictisită, doar în aparenţă, fost şi actual antrenor de judo, recunoaşte calm, cu o răbdare educată că şi-a primit răsplata. La cei şaptezeci şi trei de ani, profesorul Vasile Luca, român de peste Prut, acelaşi Prut care înseamnă o linie de demarcaţie neconvenţională, peste care noi, cei de aici nu putem da mâna cu cei de dincolo, chiar dacă ne putem privi în ochi cu tristeţe adâncă, povesteşte înflăcărat, într-o română frumoasă, plină de arhaisme ce aminteşte de Ion Creangă.

Nostalgia i se citeşte în priviri, amintirile îl domină şi singurul regret este că timpul nu e doar relativ.

Nu mai are vreme să apuce ziua când graniţele nu vor mai exista. Maturitatea, experienţa de viaţă îl face serios. A făcut armata la „Marină”. Nu are nicio legătură cu alţi „marinari”. Se cufundă în visele în care se trezeşte tânăr, când nişte ani i-a petrecut pe vapor. E dimineaţă. Pe fundal se aud clopotele bisericii. Soarele s-a trezit înaintea tuturor. Ochii mijiţi privesc trist marea. Omul, cu personalitate puternică, savurează entuziasmul momentului. Cu ochii umezi, albaştri, îmbrăcat sumar, aflat pe plaja din Sulina, povesteşte cu bunăvoinţă, puţin mirat, chiar ruşinat de faptul că cineva din România îi acordă atenţie. Ajuns doar cu o zi înainte, domnul profesor Vasile Luca, venit din Republica Moldova, ca însoţitor al unui grup de elevi de la Liceul Sportiv din Chişinău, a fost, fără voia lui, personajul unei poveşti pline de suspans. Leşinase în holul clădirii unde fusese cazat. Zarva creată îţi atrăgea atenţia involuntar.

Îşi adună prudent gândurile, ca un adevărat antrenor de judo şi povesteşte, scoţându-şi pălăria de paie în faţa noastră cu un gest teatral, aplecat, fără pic de ironie. Cu mustaţa albă, tunsă scurt, îngrijit, afişează un zâmbet sincer şi, după ce trece de o barieră psihologică, vorbeşte blând:

- Am făcut armata la „Marină”, cinci ani de zile. Când am avut prilejul să vin în România am fost „flămând” de nave şi am stat şase ore cu capul în soare, când m-am văzut pe „dânsa” (pe navă).

Vra-să zâcă, am stat cu capul dezgolit, aşa pleş (îşi arată chelia) şi, probabil că soarele m-o pălit!

Am şaptezeci şi trei de ani, dar n-am avut, Doamne fereşte, ocazia să şăd în spital! Eu n-am ştiut ce-i în spital. Dă Doamne să nu mai ştiu!

Da, după ce am ajuns în Sulina, în tabără, mă trezesc noaptea, când acolo, holo-hop şi n-am înţeles ce-i cu mini, unde sunt… M-am uitat împrejur şi am întors capul. Am văzut încă trei paturi şi mi-am zâs: hop, apoi am înţăles ce-i cu mini.

Se prezintă ca în faţa unor superiori:

- Mă numesc Vasile Luca, mama şi tata au fost români, ca atare, îş născut în satul Coreşti, judeţul Lăpuşna, pe atunci. În ’48 am fost deportaţi în Siberia, unde am stat aproximativ nouă ani. Şi toţi am fost… care am fost!

Priveşte nostalgic în zare, cu un nod în gât, fără să poate încheia fraza. Traumele copilăriei, ascunse cu grijă, nu pot fi uitate. După o pauză de tăcere pentru a schimba tonul discuţiei, adaugă:

- Ministrul Sănătăţii de atunci o întrebase pe una:

- Fă, Ileană, di ci te sui în vagon, poţi să rămâi aici, tu nu eşti în liste!

.Mai bine plec cu oamenii mei cumsecade decât să rămân cu „nespălaţii” iştea!

Tânăra îl privise ţintă în ochi şi răspunsul i-a venit prompt şi ferm.

Un moment de tăcere nouă, demonstrează că profesorul revede scena cu românii deportaţi din Moldova, ce au fost suiţi în vagoane şi transportaţi forţat în Siberia. O pală de vânt îi ia pălăria, ca un semn de recunoştinţă din partea celor dispăruţi pe meleaguri străine, ostile.

Revine emoţionat din visare şi strigă la un elev, un puştan de liceu, un băiat mărunt, clădit bine, îmbrăcat în muşchi, bronzat:

- Lionea, adă pălăria!

Cu profund respect faţă de profesor, ca o dovadă de preţuire şi afecţiune, băiatul ajunge din câţiva paşi la pălărie. Se prezintă, alergând în faţa mentorului său, scuturând de nisip pălăria şi făcând o plecăciune.

Liceanul, stânjenit, ne priveşte roşind şi salută printr-o simplă aplecare a capului.

Domnul profesor de judo, Vasile Luca, impune respect doar prin simpla sa prezenţă. O lumină şi o forţă interioară nebănuite, voinţa şi blândeţea ce-l caracterizează au dus a câştigarea afecţiunii celor din jur. Învârte între degete pălăria veche de pai şi se spovedeşte astfel:

- Sunt profesor de judo, am antrenat timp de şapte ani selecţionata Uniunii Sovietice, apoi am lucrat cu cadeţii (elevii Liceului de Marină). După o pauză, adaugă:

- Îl cunosc bine şi pe Putin. Am lucrat şi cu el o perioadă scurtă de timp. Îl cunosc bine ca luptător şi sportiv! Sunt prieten cu antrenorul lui, care este evreu!

În faţa sa, pe nisip, se află elevii pe care i-a însoţit şi pe care nu-l slăbeşte din ochi. Îi consideră nepoţii lui. Dragostea se câştigă, nu se impune. Sentimentul este reciproc. Domnul profesor nu ridică niciodată vocea la ei pentru a-i dojeni.

Scena îmi aminteşte de povestirea lui Sadoveanu, „Domnul Trandafir”. O fi vreun urmaş că doar şi Vasile Luca este român din Moldova. Bătrânul profesor rămâne privind valurile mării cu gândurile şi visările numai de el ştiute. Disciplina şi bunul simţ îl fac prezent prin blândeţe şi afecţiune.