ANDRONESCU SAU MICLEA?

Domnul Mircea Miclea este şeful Comisiei prezidenţiale pentru Educaţie şi a prezentat un raport privind reformele care trebuie luate în învăţământul românesc. Doamna ministru al Educaţiei Naţionale, Ecaterina Andronescu a prezentat Guvernului propriul Cod al Educaţiei şi doreşte neapărat să-l treacă în Parlament. Noi vom face o paralelă între cele două variante şi vă lăsăm pe dumneavoastră, dragi cititori, să trageţi concluziile.

Comisia Miclea vede desfăşurarea învăţământului obligatoriu de 10 ani, în intervalul 6-16 ani, în aceeaşi şcoală, în aceeaşi localitate, în sânul familiei. Clasa pregătitoare poate să fie repartizată pentru început, la grădiniţă, dar în anii următori, în funcţie de spaţiu, ar urma să treacă la şcoala generală. Familiile nu-şi pot permite a-şi timite copiii la studii, la oraş, din cauza sărăciei, de altfel nici măcar la gimnaziu mulţi dintre ei. Doamna Andronescu vrea învăţământ obligatoriu de 13 clase. Astfel, cu liceul obligatoriu toţi elevii ajung nestingheriţi la facultăţi, cu cotizaţii financiare spre bucuria clanurilor universitare de stat şi particulare.

În privinţa descentralizării, echipa Miclea atribuie prerogative distincte celor trei poli de decizie, şcoala, Direcţia Judeţeană de învăţământ, minister şi doar prerogative de îndrumare şi control Inspectoratului Şcolar. Gruparea Andronescu vede patru poli de decizie, şcoala, Consiliul Local-Judeţean [doar pentru propuneri], Inspectorat Şcolar, minister, iar Direcţia Judeţeană de Învăţământ nu apare în scenă. Însă tocmai această instituţie ar fi trebuit să realizeze descentralizarea. Varianta Miclea vede ministerul doar cu atribuţii de reglementare legislativă, iniţiator de strategii, proiecte, programe analiză şi monitorizare, nu de administrare şi gestionare a reţelei şcolare, cum doreşte doamna Andronescu. Domnul Miclea vrea ca managementul reţelei şcolare să revină administraţiei locale, iar administrarea şi gestionarea şcolilor să revină Consiliilor de Administraţie din şcoli. În varianta Andronescu se vede clar că politicul nu-şi poate permite pierderea controlului politic asupra managerilor de şcoli şi a cheltuirii fondurilor bugetare destinate educaţiei. Articolul 19 din Codul Andronescu, „Învăţământul preuniversitar este subordonat, prin inspectoratele şcolare Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Inovării, iar învăţământul superior este coordonat de Minister, cu respectarea autonomiei universitare.” Aşadar nici vorbă de „subordonare” administrativă şi funcţională a unităţilor şcolare faţă de Consiliile Locale-Judeţene prin intermediul Direcţiei Judeţene de Învăţământ, care nici nu există pentru autorii Codului Educaţiei.

La alegerea directorului de şcoală, domnul Miclea spune că doar Consiliul de Administraţie al şcolii organizează concursul pentru director, stabileşte comisia pentru concurs şi în baza rezultatelor numeşte directorul, însă doamna Andronescu arată că, ministerul elaborează criteriile şi metodologia de selectare, coroborat cu „expertiza” inspectoratelor şcolare, atunci noi observăm că rămâne deschisă poarta intrării factorului politic în şcoală. „Expertiza”, adică inspectoratul alcătuieşte întrebările, le dă cui trebuie, verifică răspunsurile, se instalează copios în comisia de concurs, pe care o controlează. Rezolvarea contestaţiilor de către inspectorul general duce la posibilitatea să aibă câştig de cauză candidatul dorit de partid.

Cu privire la managementul reţelei şcolare, comisia Miclea acordă atribuţii largi Direcţiilor Judeţene de Învăţământ aflate în subordinea Consiliilor Judeţene, în timp ce echipa Andronescu ignoră autorităţile locale, singura lor prezenţă în managementul reţelei şcolare fiind un aviz pentru numirea inspectorilor şcolari generali şi un reprezentant în comisia de concurs pentru inspectori şi propuneri pentru diferite etape, fără nici o putere de decizie.

Dacă privim finanţarea, echipa Miclea doreşte ca finanţarea de la stat să urmeze elevul, inclusiv în învăţământul privat, preşcolar şi obligatoriu, ca alternativă concurenţială, variantă respinsă cu „indignare” de doamna Andronescu, care doreşte finanţarea de la stat doar la unităţile de stat.

Descentralizarea nu este nici măcar mimată de doamna Andronescu. Interesele locale şi regionale de dezvoltare, interesele părinţilor şi elevilor nu sunt promovate, atâta timp cât deciziile privind curricula, reţeaua şcolară, managementul local sau judeţean se iau de către minister şi inspectorate.

Comisia Miclea stimulează învăţământul privat prin promovarea principiului finanţarea de la stat urmează elevul, inclusiv în unităţi private, în timp ce doamna Andronescu respinge acest principiu benefic al competiţiei generatoare de calitate, între stat şi privat.

La doamna Andronescu găsim exemplul cel mai flagrant de „centralism democratic”, acela care ne spune că, curricula este decisă 90% de către minister, în timp ce domnul Miclea lasă la dispoziţia şcolii 20-30% din curricula, iar profesorului 25% din curricula la o disciplină. Oricum, se vede limpede că doamna Andronescu promovează o viziune centralist-etatistă menţinând politizarea şcolilor.

Codul Educaţiei doamnei Ecaterina Andronescu este realizat în grabă şi are drept rezultat un proiect superficial şi incoerent, unde se păstrează politizarea în şcoli prin intervenţia inspectoratelor şcolare, instrumente prin excelenţă politice, prin numirea politică a conducerilor acestora.