Amintiri pe o daltă de sculptor

Profesorul meu iubea simplitatea. Îi plăceau lucrurile simple şi curate, fără încărcătură inutilă, dar de profunzime. Mereu ne dădea exemple unde să căutăm lucrurile clare: în unduirea copacilor în bătaia vântului, în casele de la ţară curate, funcţionale, în obiectele uzuale şi uneltele vechi, în creaţiile ţăranilor, inventive şi trainice. Nu cunoşteam atunci sculpturi ale profesorului, el nu se mândrea cu pasiunea pentru această ramură a artei.
Era senin, dar oarecum tăcut, închis în sine, se pierdea mereu printre elevi, dialoga cu ei, le afla părerile în diferite chestiuni, pasiunile, necazurile. Îşi petrecea recreaţiile mai mult printre noi, elevii, care îl înconjuram, discutam, făceam glume, ne plângeam de unele, de altele. A fost profesorul care a ieşit puţin din ,,canoanele” stricte, ale tradiţiei şi ale obiceiurilor liceului pedagogic. Nu purta costum. La o manifestare, cred, de sfârşit de an a unei clase, l-am văzut la costum şi am făcut glume pe această temă. Nu ne venea să credem că tocmai dânsul poartă şi costum. Se îmbrăca modest, mereu cu mânecile suflecate, gata de a modela un morman de lut ori de a lovi cu dalta o bucată de lemn sau de piatră. Încerca să ne înveţe ce înseamnă frumuseţea, să o simţim să o apreciem, dar mai ales să o creăm.
Peste ani, am aflat de vernisajul unei expoziţii, unde el şi-a expus lucrările. Odată l-am întâlnit inopinat la Bistriţa şi fâstâcită de ceea ce a ajuns şi a realizat, fiind sigură că nu mă mai cunoaşte, m-am bucurat că mi-a zis ca întotdeauna în liceu, ,,Liucă”. Purta barbă, privirea pătrunzătoare, ochii adânciţi în orbite, dar la fel de senin, calm şi şovăitor. Doar fruntea îi era, parcă, mai brăzdată de cute şi mai lată.
A fost ultima noastră întâlnire.

Liuţa Zăgreanu