Amintiri de cristal

O frumusețe stranie se degajă din paginile poemelor lui Victor Știr, strânse în copertele pe care stă scris titlul suav Amintiri de libelulă, Editura StudIS Iaşi, 2016. Poeme ce respiră o resemnată înțelepciune la spectacolul pierdut și regăsit al lumii. Amintiri ca zborul unor libelule deasupra curgerii râului vieții. Tărâmul paradisiac, râvnitul eldorado rămâne în urmă: “tinerețea are statuie de frunze/ ce înverzesc dimineața/ și porumbeii hulubăie/ a iubire bătând/ din aripi/ ritmul împerecherii” (ritmul tinereții) Imagini delicate, caligrafiate cu pulberea de pe fluturi: “lacul explodase/ undeva-n cer” (ochi). Acuitatea simțirii poetice surprinde zborul ușor al clipei nepieritoare: “absența care precede tăcerea” (nimic de tăcut), inconsistența lumii, spectacolul ei relativ: “și se mișcau/ împuținându-se/ ca niște râme bătrâne/ ce luminau doar/ la capete/ și deloc” (ochiul de culori). Protagonist al acestui spectacol tragic și burlesc, poetul trăiește subtilitățile rolului: “purtându-mă ca frunză/ înghețată de emoție/ zâmbeam oarecum/ toți ochii erau pe mine/ și ce să mă îmbujoreze/ vin nu băusem dar se simțea/ tumora din mine crescând”.
Iubirea e însoțită de gestul senzual, căutarea sensului ei e socotită un lux, iar autenticitatea trăirii se pune sub semnul întrebării: “de unde chipul ei/ topit în culori vaporizate/ misterul buzelor/ ce se îngrămădea/ ca o miere/ numai lumină/ în zdreanța de suflet/ tot jocul pentru mimarea/ nuanțelor a fost atât de/ zadarnic/ i-am mușcat buzele/ deschizându-se ca o tristețe/ prin care trec cântece” (tot jocul).
Tristețea reflexivă nu e trăită la modul absolut. Poetul e conștient de riscul grandorii într-o lume supusă caducității, judecăților relative; de aceea, universul său e străbătut de inserții ludice tăind ritmul solemnităţilor austere. Abile jocuri de cuvinte, bijuterii ce amintesc teme clasice (capodopera coșbuciană Nunta Zamfirei) susțin o viziune proprie asupra spectacolului lumii. Malai la năsăud e un poem sprințar, nelipsit de umor, în care personaje din lumea satului și a politicului zilelor noastre se amestecă într-o horă burlescă.
Granița indecisă dintre iubire și ură, lumea măruntă din proximitatea zilei sunt reperele unui poem remarcabil de iubire (despărințit): “te uram/ pentru că citeai psalmi/ în fiecare dimineață/ în vreme ce trăgeai din țigară (...) / te uram pentru că admirai/ curcubeul nenăscut/ în orice rază murdară”. Universul citadin poartă mesajul apocaliptic al disoluției. Melcii rătăciți pe dâra de asfalt ce taie spațiile verzi dintre blocuri, devin personajele unei mitologii fragile, încărcate de semnificații profunde: “ea era furtuna frumuseții ce lasă în urmă/ carnagiul ochii ei priveau doar în sus/ dumnezeul melcilor se nutrea cu/ mușchii celor morți și frumoasa/ era profetesa sălbatică/ erau atât de repede jertfiți și-n tăcere/ cum se tăiau porumbeii la templu/ iarba creștea mai departe/ și numai melcul cel mare/ strivit-vindecat avea/ cochilia plină de lacrimi” (cochilia de lacrimi)
Obsedantă e trecerea dramatică a vremii; copilăria e o lizieră pierdută în zare, trupul e un geamantan vechi purtat de suflet, viața e desenul cu unicornul în care totul se șterge, se pierde în peisaje proaste tot mai cenușii. Jocurile copilăriei, incantațiile în fața furnicarului, cu un băț umed vârât în mușuroi, sunt repere nostalgice ale unei lumi fabuloase, dispărute în visul vârstei paradisiace. Teluricul este locul recluziunii finale: “iarba îmbracă/și pe-ncet/ împinge de creștet/ spre-adânc/ ca-ntr-o sacristie/ în grăsimea/ măruntaielor/ neguroase/ pe-ndelete cu/ ochii închiși/ pământul digeră/ în liniște/ și totul pleacă/ secret” (iarba spre-adânc)
“Degetul parkinson ce spaime dezmiardă” e un soi de accesoriu evocat la modul dramatic şi derizoriu; noaptea ar fi pasăre surdă şi mută/ ce nu cântă niciodată, torsorul neliniştii- o lumină spre tavan bolborosind. In acest univers decrepit, “calmele virtuţi/ înfoaie steagurile/ ferigilor/ sub cruce” (hulubii gândului), iar “iubirea e un rest”, locul unde s-au terminat toate poveştile (iubirea ta). În atari condiţii, sinuciderea e gândită cioranian ca opţiune salvatoare, amânată sine die: “speranţa e moartă/ într-un lan tipărit (…) / în stradă zgomot de maşini/ prin uşă camera roşie/ sângele ce va ţâşni la/ sinucidere ca o miere/ de maci” (sinucidere ca miere). Alteori, sinuciderea e poveste în spirit naturalist ce-nfioară, cum în poemul sinucigaşului, el dorul. Sau în crăciunul virginiei wolf, opţiunea morţii e contrapusă dramatic naşterii lui Mesia: “ninge peste ocolul/ pavat cu cărămidă roşie/ flacăra lumânării// e frig/ şi îmbrăţişez/ absenţa ta/ cu răsuflarea încălzesc/ inima maşinii de scris// pe masă numai sticle/ cu duhuri/ în inimă frică şi gheaţă// mai am patru ore/ citesc scriu mă îmbăt/ la miezul nopţii/ se naşte mesia/ iar eu mă sinucid”. Moartea apare frecvent în poemele tăiate parcă dintr-un cristal nostalgic; moartea e companioana vieţii cu care poetul bravează adesea: “numai viaţa poate muri/ încet între frunze/ numai glonţul şi sabia/ sorb/ sângele verde” (între frunze) Moartea e un aer neînţeles, ca în poemele bacoviene; din atemporal, versul poetului “foşneşte a memorie”. Amintirea e “decor depărtat/ veselie/ carne tânără” (rugăciunea de doliu); “arborele bietei tale vieţi” (recviem)
Prin noul său volum de versuri, Victor Ştir, care astăzi împlineşte 60 de ani de viaţă, dovedeşte, mai limpede ca oricând, că este un poet profund, de mare calibru, ce face cinste literaturii române contemporane. Aşa cum spunea cel mai mare critic de poezie, Gheorghe Grigurcu, numai handicapul provinciei în care locuieşte îl face mai puţin vizibil. Locul său este, neîndoielnic, alături de cei mai reprezentativi poeţi contemporani.
La mulţi ani, Maestre!