Alexandru Petria ne pune în faţa propriilor impudori

Cartea de faţă nu este un nou motiv de cufundare în dulcea lenevie balcanică în care s-au cufundat românii (şi europenii) timpurilor noastre şi cărora sociologii şi marii experţi în “mase populare” nu le pot da soluţii. Cine nu acordă importanţă acestei scrieri e mai bine să n-o citească, pentru că a râde ori a o citi ca pe un volum de Sandra Brown sau Pavel Coruţ este egal cu a deveni de zeci de ori mai prost decât ai fost anterior. Sunt în acord cu Alexandru Petria care foloseşte în ceea ce scrie (motivat!) o sinceritate literară dezarmantă, proprie mai mult cărţilor de factură jurnalieră, - nu formule dure de tipul observatorului „imparţial” - motivat, cum spuneam, de ideea stresantă că nu a citit toate cărţile din domeniul iubirii (nu-ţi ajunge o viaţă pentru a şti totul).

Autorul despre care vorbesc îşi confirmă reclama: o sinteză erotică precum cea pe care o veţi citi editată în curând de Ed. Tritonic nu poate fi realizată de oricine (îmi aduc aminte cât de greu am scris cu Adrian Suciu cartea „Sex cu femei”, apărută tot la Tritonic). Comparativ cu alţi autori de literatură erotică, Alexandru Petria s-a pregătit suplimentar şi îmi permit să afirm că face parte dintr-o promoţie superioară, diferită de zbânţuielile sexyste sau triviale ale generaţiei de după Ianuş.

Oricum aţi lua în discuţie observaţiile uneori ironice din acest roman, nu aveţi încotro şi trebuie să recunoaşteţi: şi voi v-aţi pus întrebări, şi voi aţi fost măcinaţi de confuzii, doar că n-aţi avut timp să insistaţi asupra frumuseţii sau tragismului evenimentelor din propria viaţă.

Alexandru Petria o face în pofida piedicilor de ordin moral de la tot pasul, tocmai pentru că ceea ce spune e viu, real, palpabil, vizibil:

„M-am gândit mult să scriu despre Renata. Şi-am amânat poate din stânjeneală, dacă nu din pudoare. Aveam 21 de ani şi singura mea experienţă sexuală era masturbarea. Nu-mi mai amintesc cum am întâlnit-o şi am intrat în vorbă, s-a întâmplat oricum la spital, unde eram internat. Ţin minte ca prime cadre că eram amândoi în sala de gipsare de lângă blocul operator, pe jos, pe o saltea, goi şi cu lumina stinsă. Am aranjat cu un prieten asistent. Vedeam lichiorul din pahare de la becul de pe stradă, o spălătură rubinie şi foarte dulce.

- Să nu vină cineva, zise.

- Nu sunt operaţii în seara asta şi uşile sunt închise.

- Dacă află cineva o să fie scandal, Mariuse, bărbatu` mio nu ştiu ce ne-ar face.

Eram transpiraţi. Sânii ei erau ca două pipe cu acoperitoare pentru ploaie şi vânt. Tari. Nici mari, nici subnutriţi, fix de-o erecţie antologică. ”

Această neobişnuită introducere în atmosfera unei cărţi s-a putea să nu fie singulară dar la Alexandru Petria se transformă în amintiri comune întregii societăţi, în minute, ore, luni de zile în care şi noi procedăm exact la fel ca personajele sale. Cu diferenţa că acesta a scris iar noi trăim şi ascundem, căci nu stă în firea naturii umane contemporane să-şi recunoască disfuncţiunile morale.

Sunt sigur că ”Zilele mele cu Renata” va avea succes, fie şi numai pentru că ne place să să citim despre lucruri pe care le facem şi noi dar nu avem curaj să le destăinuim altora.

Ştefan Doru Dăncuş