Alexander Hausvater: Dacă oraşul nu are teatru, nu are suflet

,,Din păcate, 95% din populaţia acestei ţări ar vrea să facă un pas în altă direcţie, dar îi e frică, pur şi simplu, de posibilitatea ca mâine să fie mai rău ca azi. Iar dacă întrebi: „Azi ţi-e bine?", răspunsul va fi: „Nu!". Eu asta nu pot s-o înţeleg! Cum poţi, ca fiinţă umană, să nu încerci să îţi ameliorezi situaţia? Chiar dacă rişti să pierzi! Asta ar trebui să înveţe la şcoală!”(Alexander Hausvater, regizor)

Alexander Hausvater este cetăţean româno-canadiano-israelian. S-a născut în România, a emigrat în Israel, are un masterat în Irlanda, locuieşte în Canada, a revenit în România. Este unul dintre regizorii care a pus în scenă piese de referinţă într-o viziune proprie, originală, ce a stârnit uneori critici vehemente, dar şi un val de popularitate care îl menţine pe Hausvater în careul de aşi al scenei româneşti.

Regizorul Alexander Hausvater a ajuns într-o zi de marţi, 22 octombrie 2013, la Bistriţa. La Sinagoga din Bistriţa. Invitat în cadrul evenimentului Bistriţa Studfest. Evreii îşi privesc Sinagoga într-un anume fel. În freamătul pregătirii tehnice, Alexander Hausvater îşi privea Sinagoga. ,,Nu este nimic pe care îl apreciez mai mult decât actul de supravieţuire. Mulţi dintre oamenii pe care i-am cunoscut în Israel erau supravieţuitori din Auschwitz, din Siberia, de pe câmpurile de lucru ale lui Stalin. Actul de supravieţuire m-a fascinat extraordinar. Unul a supravieţuit pentru că era povestitor, şi în fiecare noapte în baraca respectivă el poveste o poveste. Altul a supravieţuit pentru că era o femeie, arăta bine şi era în bordel. Actul de supravieţuire este, fără îndoială, actul uman cel mai important, şi pentru mine cel mai de respectat”, spunea Alexander Hausvater într-un interviu.

Alexander Hausvater este povestitor bun. A vorbit despre teatru şi nu numai. Despre viaţă…

*E clar că teatrul înseamnă sufletul uman, teatrul înseamnă dragoste. Teatrul trebuie să pătrundă peste tot ca să supravieţuiască. Ce este interesant? Teatrul a revenit, teatrul aparţine oraşelor mici, nu oraşelor mari. În oraşele mari nu se poate crea. E mult prea multă competiţie cu materialismul. Dacă oraşul nu are teatru, nu are suflet.

*Publicul de astăzi nu mai este un public pasiv. Cuvântul acesta spectator implică pasivitatea, nu e public. Publicul e un colaborator, un co-partener, vine să trăiască împreuna cu artistul, nu să fie critic, nu să-i placă sau nu. Frumos sau urât, nu poţi înţelege dacă nu te gândeşti o zi sau două. Scena nu aparţin profesioniştilor, aparţine fiecărui om. Fiecare om e un actor.

*Artistul adevărat de teatru este un revoltat. În teatru cauţi întotdeauna excepţia, nu regula! Personalitatea, nu grupul! Cer actorilor să rişte, să fie oameni curajoşi, să facă pe scenă lucruri pe care niciodată nu le-ar fi făcut în viaţa de zi cu zi.

*Teatrul este un fenomen al schimbării, al transformării, al revoluţiei, un strigăt al unui om revoltat, care spune: Viaţa poate să fie şi altfel, omul poate să fie şi altul. Potenţialul social al omului e să fie altfel.

*Dacă viaţa este cel mai preţios lucru pe care îl avem, trebuie să învăţăm să o menţinem să o apărăm, să o celebrăm.

„Mă întreb după fiecare spectacol: ce sunt? Răspunsul vine abia acum, la vârsta mea. Sunt un povestitor. Ştiu poveşti. Povestesc poveşti. Povestea cea mai importantă, oricare ar fi forma ei, e una despre dragoste, despre un om care iubeşte un altul şi poate să se unească cu el sau nu poate. Tot ce facem în viaţă este să povestim aceeaşi poveste. Această poveste. O povestim în forme diferite, dar ea rămâne o poveste despre căutarea unei identităţi.” (Alexander Hausvater, regizor)